Îmi place să văd cum se transformă oamenii, cum vibrează, cum ajung să înţeleagă cine sunt şi ce vor pentru că ating un prag al maturizării care le descoperă esenţa. Nu toate fiinţele umane au capacitatea de a se înţelege şi de a-şi găsi drumul.
Toţi ieşim din scenă la un moment dat, dar ceea ce ne diferenţiază enorm şi esenţial este calitatea rolului şi reverenţa de final. Ce rămâne? Vibraţia! Dacă ştim să vibrăm în timpul vieţii, vom vibra mereu, şi după lăsarea cortinei – altfel, ne-am pierdut! Nu avem de ales – fără vibraţie, ne rămân amăgirile, iar a trăi ca amăgire între amăgiri este cel mai dureros. Cioran spunea: „Dacă esenţele pe care oamenii le stimează atât de mult, fără să le iubească, n-au putut salva nimic, atunci nu ne mai rămâne decât curajul amăgirilor…, iar asta înseamnă cea mai dureroasă distrugere…, suprema umilinţă”.
Am avut noroc. Am reîntâlnit şi cunoscut oameni plini de vibraţii. Toate energiile astea bune m-au revitalizat şi îmbogăţit. Petrec timp frumos alături de oameni frumoşi! Ceea ce este prea rar. L-am reîntâlnit pe Adrian Oianu la o şedinţă foto, realizată de Cristian Crisbăşan, căruia îi mulţumesc pentru acea dimineaţă minunată, în care nu m-aş fi mişcat din casă pentru nimeni şi nimic în lume. Crisbăşan mă fascinează pentru că poate să fie şi copil, şi bărbat (ambele roluri sunt ale lui), pentru trăirile intense pe care le transmite (ca artist şi ca om) şi pentru uluitoarea încredere imensă în viaţă şi în tot ceea ce este viu şi artistic. Pe Oianu, sculptorul în mătase (cum îi spun eu), l-am revăzut după ultima sa prezentare din decembrie şi după un ceai băut pe fugă într-o după-amiază, la Cărtureşti. M-am bucurat, ca de fiecare dată, să-l văd şi să-l aud cum povesteşte, cum se joacă şi cum îşi exprimă atât de natural emoţiile şi întreg universul său interior minunat. Am avut toţi trei o dimineaţă memorabilă.
Sea
