Zisesem că presa nu e otova? Păi, m-am grăbit: o eroare comisă ici, te costă mâine dincolo, un singur condei bicisnic, un singur autor pestriţ la maţe, din foaia cea mai obscură, poate face de ocară toată breasla, în virtutea unui principiu de difuziune aproape instantanee.
Discuţie, zilele trecute, cu un dom’ doctor, proaspăt uns în această calitate. O vârstă de, hai să spunem, de treizeci, treizeci şi cinci de ani, nu mai mult. Numărul de ani e aici un criteriu: dovedeşte o maturitate practică, dobândită epidermic, nu livresc. Doctorat în drept, funcţie administrativă în facultate - semne ale unui for interior pe care parcă s-ar putea paria. Mersesem la el să-i cer un interviu. M-am dus spăşit (pentru că susceptibilităţile în învăţământ sunt, se ştie, enorme), cu un chestionar gata printat şi expurgat - mea culpa! - şi de ultimele inconvenienţe pentru cel în cauză. Omul nu avea nimic de pierdut, consimţind să răspundă cu mânuţa lui (oralitatea fiind primejdioasă la noi şi pentru un filolog pur sânge: îţi demască pe loc hibele de exprimare, lipsa fluenţei, ticurile, fixitatea ideilor) la nişte întrebări inofensive şi, de fapt, complezente. Sigur de reuşită, l-am luat cu volubilitate, dar vai!, socoteala de dinaintea monitorului nu se potriveşte, nici ea, află-se, întotdeauna cu cea din biroul potenţialului protagonist... Văzându-mă că aştept o explicaţie - la refuzul lui categoric, pronunţat crispat, ca şi cum i-aş fi pretins o ditamai retrocedare -, omul mi-a spus, hodoronc-tronc, că nu iubeşte presa. Mă rog, i-am replicat, nici nu-i nevoie, e apanajul femeilor să fie iubite, nu? Presa trebuie doar creditată, până la proba contrarie, bineînţeles, am adăugat. Nu, zice proaspătul titrat şi se trage puţin din fotoliu, peste biroul lucios (achiziţie recentă, negreşit!), ca şi cum ar fi vrut să mă apuce de rever, n-o iubesc! Şi începe o lungă teorie confuză