Indiscutabil, în niciun moment al existenţei sale, în cei 200 de ani de la gestul luminos şi întemeietor al lui Edmund Burke, spiritul conservator nu şi-a propus să încadreze realitatea naţională, oricare ar fi ea, în rigorile patului procustian. Evolutiv şi deconcertant, discursul conservator s-a adaptat, fără a pierde, în tot cursul acestui proces sofisticat de mutaţie locală şi de transformare, legătura cu nucleul dur de principii şi de valori care dau mişcării şi eticii conservatoare un profil inconfundabil.
Dacă se poate imagina un canon intelectual conservator, recursul la prudenţă, gradualism, descentralizare, tradiţie, pledoarie antiutopică şi preţuire pasionată a libertăţii nu poate fi evitat. Acestea sunt, până la un punct, acele cărămizi pe care se fondează un edificiu grandios, marcând veacurile ce se scurg de la sanguinarul an 1789. În rezistenţa faţă de egalitarism şi faţă de revoluţie, în aplecarea către proprietate, conservatorismul se va întâlni, natural, cu acea specie de liberalism moderat şi sceptic, specie pe care o impun contribuţiile unor Guizot sau Tocqueville. Din această sinteză unică se va naşte, pe ambele maluri ale Atlanticului, un trunchi al libertăţii care se opune, fără ezitare, totalitarismului brun sau roşu. De la Aron, Oakeshott ori Pierre Manent până la Kirk ori Roger Scruton, vocile sale sunt cele care dau glas, în veacul al XX-lea, salutarei rezerve critice, în faţa asaltului masificării şi violenţei.
Rădăcinile libertăţii
În acest vast tablou intelectual, conservatorismul românesc ocupă o poziţie specială: dezvoltat sincron cu alte curente conservatoare continentale, el dispare în anii de după 1920, lăsând în urmă o memorie şi o sensibilitate imposibil de ignorat. După aproape un secol de la prăbuşirea partidelor conservatoare, sensibilitatea conservatoare autohtonă este în căutarea unui timbru şi a unui vehi