CULTURA SI PIPER
MONICA ANDRONESCU
O adaptare moderna a "Scrisorii pierdute" a lui I.L. Caragiale pe scena Teatrului National din Bucuresti "Turta dulce, panorame, tricoloruri, braga... mahalagioaice, lampioane, limonada, fracuri... Moftul roman nr. 8, inghetata de vanilie... guvernamentali, opozanti, sardele, lamai, branza, urda, cascaval, slanina, certuri, chefuri, aldamasuri, tambalauri... covrigi, roscove, stafide, muzici, gogosi... lume, lume, lume, vreme frumoasa, criza teribila, monser!"
Lumea lui Caragiale. Nimic din toate astea insa in spectacolul "O scrisoare pierduta" de la Teatrul National din Bucuresti. Trecandu-mi prin minte franturi din schita "La mosi", ma intrebam privind spectacolul in regia lui Grigore Gonta cat de mult s-a schimbat societatea romaneasca de pe vremea cand Caragiale scria aceste randuri. Aparent totul. In fapt, nimic.
Acesta este raspunsul pe care spectacolul despre care vorbeam pare sa-l dea. Si toata lumea asta pestrita, intregul amestec de gusturi, de oameni si de culori isi gasesc in montarea de la Teatrul National o rezolvare scenica destul de originala. Scena toata devine un televizor alb-negru (excelenta scenografia Floricai Malureanu). Iar povestea de dragoste dintre Stefan Tipatescu si Zoe Trahanache capata si ea contururile unei veritabile iubiri de telenovela. Grotescul delicios al lumii lui Caragiale se vede transpus in maladiile secolului al XXI-lea. Riscul este unul destul de mare, iar spectacolul nu se salveaza decat pe alocuri, deoarece scenele concepute cu scopul de a ironiza un anume stil al epocii pe care o traim aluneca din cand in cand exact in pateticul pe care il ironizeaza. De la amorul clandestin, la santajul politic cu o scrisoare de dragoste, nimic nu s-a schimbat.
Intregul tablou in alb si negru se dovedeste, in final, a fi fost un fel de lunga introducere pentr