“Ne-am împăcat, mergem înainte !”, cam aşa a sunat mesajul liniştitor al bicefalilor de la puterea mică. Căci aia mare e încă monocefală. Dar înainte e răspântia, şi ei ştiu asta, drumul împreună s-a terminat. Cearta de acum a anunţat doar ruptura definitivă. Anul ce vine nu-i va mai prinde coechipieri, urmează bătălia pentru Cotroceni, iar cine câştigă preşedinţia în România are aproape totul. Proiectul lor a fost unul de conjunctură şi slavă Domnului că a rezistat atâta ! Era nevoie de o opoziţie serioasă şi credibilă la insul din Deal, altfel ajungeam ca bieloruşii. Antonescu nu poate rămâne la nesfârşit captivul pesediştilor, după cum ultimii nu-şi pot risca viitorul cu un preşedinte de ţară adversar politic. Fiindcă, la urma urmei, Crin le va fi de-a pururi rival, nicidecum subaltern. Şi invers, bineînţeles. În politică, alianţele nu sunt de durată, de vreme ce interesele se tot schimbă. Conjuncturile sunt decisive, ele adună şi desfac coaliţiile. Aşa că, în pragul destrămării, un gând de mulţumire useliştilor n-ar strica, ne-au redat deunăzi speranţa şi au primenit aerul stătut şi nociv al ţării. Împăcarea clamată public înseamnă, de fapt, amânarea divorţului, de nu s-ar lăsa cu păruieli şi cafteli. Cu mahalagisme şi înjurături. Mai bine un partaj voluntar şi la bună vedere !
Într-un studio de televiziune, câţiva politicieni şi analişti discută despre scandalurile din acea zi. Subiect devine un deputat prins cu mâţa-n sac de organele judiciare. “Păi, ăla, în mod normal, nici nu trebuia să fie parlamentar, că nu a ieşit primul la vot, a nimerit acolo prin efectul legii”, zice cineva. Prin defectul legii, îl corectez în gând, revoltat de obscena borţoşenie a legislativului nostru. O pravilă care a permis tuturor şmecheraşilor şi golanilor să-şi spună legislatori şi să ne decidă viitorul. Prezentul nu-l mai socotesc, î
