”Nu recunosc alt semn al superiorității decat bunătatea”, a spus L.W. Bethowen. I-am dat un share ieri pe Facebook acestei definiții a bunătății, căci recunosc în ea splendoarea adevărului. Asta-i definiția bunătății coborată, parcă, din sferele ”superioare” ale unei minți care a atins-o, a gustat-o și a adus-o apoi în lume prin muzică! Probabil că este imposibil să creezi bucurie și să străbați peste vreme sufletele a generații întregi de ființe fără ca tu însuți să fi fost ”superior prin bunătate”. De ce să fie bunătatea o stare superioară a conștiinței de vreme ce în lumea aceasta ”reală”, palpabilă, materială, trupească, în zbuciumata existență omenească, pare că bunătatea e un semn al ”prostiei”? Vorba populară ”e prost de bun” reflectă cumva felul în care ne raportăm la bunătate în viața de zi cu zi, cu toate că o ravnim, ne-o dorim, o visăm și-o adumecăm cu toții, apoi ne răzvrătim pentru că ne izbim de zidurile reci și urate ale răutății care-o ucide. Bunătatea se frange – aș zice – în noi înșine, doar în lăuntrul nostru, și asta pentru că îi simțim cu toții puterea, dar sfarșim prin a o căuta în slăbiciune și cu slăbiciune, în afara noastră. E aici eroarea care se transformă apoi într-un soi de Mare Zid Chinezesc, pe care-l privim cu deznădejde, căci pare nesfarșit și asta face să simțim că-i imposibil să trecem peste el. Nu putem cunoaște niciodată bunătatea, nici dragostea, nici frumusețea interioară, nici grația ascunsă a acestei vieți fără să fim noi înșine ceea ce vrem să fie alții. Superioară nu-i ființa care primește bunătatea, ci aceea care-o trăiește în sine. Nu-i în lumină cel iubit, cat cel care iubește. Nu-i frumos cel ce primește atingerea frumuseții, ci acela ce atinge cu frumusețea sa lăuntrică.
Diferite studii științifice confirmă că creierul omenesc secretă serotonină, o substanță implicată în apariția depresiei atunci cand