Le e frică şi le e dor! Teamă, pentru că au fost aduşi aici, în căldura asta de pe stadionul din Nova Kabasa. Dor, pentru că de cîteva zile, ei, de la copii de 12 ani pînă la bătrîni de 77 - au fost despărţiţi de familii, de mame, de surori, de soţii. E iulie 1995, aproape de Srebrenica, Bosnia Herţegovina. N-au primit apă, n-au primit mîncare.
Sunt aliniaţi chiar pe gazon, miroase a iarbă arsă. I-au adus cu camioanele. Au fost vreo 8.000, aici au ajuns un sfert. 100 de poliţişti cu arme ar muşca din ei. Îi păzesc! De ce-i păzesc? Chiar dacă ar vrea să fugă, n-ar avea forţă..."Toată lumea să predea banii, aurul şi celelalte bijuterii. Rapid!" Se face linişte. Un autoturism de teren, vopsit în kaki, trage în spatele uneia dintre porţi. Un general coboară şi începe să urle. "Trebuie să pricepeţi că nimeni nu vă vrea! O să vă dăm apă şi mîncare, apoi vedem ce facem cu voi. Veţi fi trimişi în lagărele de la Krajina ori Batkovic. Poporul sîrb din Bosnia nu vă doreşte. E clar?"
A vorbit Ratko Mladic. E comandantul şef al armatei Republicii Srpska. Cîinii mîrîie pe lîngă amărîţi, dar ei sunt bucuroşi. Merg în lagăre, măcar ştiu că acolo-şi pot găsi neamurile. Aşa cred. Mladic stă jumătate de oră. Ţine o lecţie de istorie, ceva cu pămîntul sîrbesc care a stat 500 de ani sub dominaţie musulmană şi acum trebuie să se răzbune. Scuipă în direcţia prizonierilor, dă un ordin şi pleacă...
Olandezii nu s-au băgat
Cineva aruncă vestea că olandezii vin să-i salveze. Nu ştiu însă că pe 11 iulie aceştia s-au retras. Colonelul Karremans, comandantul "căştilor albastre", a fost sfătuit de către Mladici să-şi vadă de drumul lui. I-a arătat cîţiva prizonieri de război, alături de care a asociat termeni precum "răzbunare", "masacru" ori "victime colaterale". Karremans şi-a văzut, într-adevăr, de drumul lui.
Seara, pe 13, pe stadionul celor de la FK Jadar,
