O poezie care se bizuie atât de mult pe contemplaţia melancolică şi ceremonioasă, chiar şi când clamează stări de nelinişte, se află oarecum la distanţă de reflexiile artificiale, problematizării şi structurii livreşti. Adevărat că în lirica Anei Blandiana "meditaţiile", atâtea câte sunt, pun uneori stăpânire, cu sensibilităţi desuete ori trâmbe retorice, pe confesiunea când vibrant-afectivă, când numai prinsă în alint. Dar aceasta presupune efortul de a distila emoţia, căci poeziile "eseistice" nu fac altceva decât să atârne ca un lest enunţiativ într-un câmp ce se vrea al diafanităţii. Poeta presimte, visează mereu în stare de veghe, cu viziuni fremătătoare, transformă în cuvinte, cum însăşi spune, un fulg de zăpadă, transcrie ceea ce trăieşte, cu limpezime dusă, însă, până la sublimare. Trece uşor de la discursul patetic la intimismul candid, de la nelinişte la beatitudine, de la senzualitate la ceremonia sentimentală, dar nu scapă nicicum de verbozitate şi asperităţi expozitive: "Miros de trup abandonat de suflet / Sub soare neruşinat, / Miros de trup pe care / Carnea creşte, / În care sângele bolboroseşte/ Şi, într-un fel de harnică furtună, / Celulă cu celulă se-mpreună... / Nu te-apropia, nu mă atinge, / Amar mi-e trupul şi otrăvitor, / Cu soarele prelins la subsuori, / Cu fluturi beţi de mine răscoliţi / Din larve sfărâmate de dorinţe / Pe care nu pot să le-ncapă. Fugi! / De braţele profanatoarei cruci / În care fericită mă urăsc. (Trup amar). Acum, poezia stă mai mult sub semnul erosului spiritualizat prin negarea "trupului amar" şi afirmarea unei senzualităţi eterate sau somnolente, un fel de langoare amestecată cu febrilitate.
Fiinţarea se prelungeşte în bătaia unui "vânt de nefiinţă", dedus din metafora somnului şi dintr-un "clar de moarte". Imaginea purităţii (lumina, florile, frunzele, fulgii, stelele) se asociază cu motivul umbrei un
