Un curios obicei al vieții noastre literare face ca despre volumele de debut, fie ele de poezie sau de proză, să se scrie într-un regim al indulgenței – nu al exigenței – critice. Debutantul este mai mereu întîmpinat ca un „element de perspectivă“, un autor promițător, în fine, un scriitor pe care se poate conta. Dar se explică destul de rar de ce se poate conta pe el și ce anume din cartea sa promite, oferă, conferă perspectiva despre care se vorbește. E la fel de importantă, cred, critica aplicată, metodică și „rece“ făcută unui autor aflat la prima lui carte, ca și cea rezervată colegilor săi deja afirmați și trecuți prin filtrul receptării. Este cu atît mai importantă cu cît tinerii scriitori sînt, de cele mai multe ori, într-o fază de căutări, tatonări, decantări; și deci observațiile critice le pot da rezultatul net al acestor eforturi artistice și sensul în care ele ar putea fi reorientate. Bogdan-Alexandru Stănescu nu mai este la prima tinerețe, biologic (e născut în 1979), dar el debutează în poezie cu o plachetă, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, care prezintă destule dintre simptomele imaturității artistice. Fără autoironie, autoprezentarea de pe coperta a IV-a cade exact în capcanele pe care le identifică: „Volumul acesta, debutul meu, e despărțirea de dansul orgiastic, de verbozitatea tinerească, e o arestare a iraționalului în forme marmoreene“. Iden­tificabilă, aici, este tocmai verbozitatea, asociată cu o modalitate bombastică de reprezentare a propriului demers. Din fericire pentru autor, iraționalul arestat în forme marmoreene rămîne exclusiv pe copertă, neafectînd cuprinsul plachetei și registrele ei stilistice. O singură poezie poate fi considerată de-a dreptul naivă, Armonie în albastru și argintiu, în care se cogitează liric în felul următor: „Lumea s-a-nchis,/ în jur umbrele-s conținute în propria materie/ O anatomie a singurătăți