Handbalul german e peste fotbalul lui Bayern. Pentru că handbalul e german.

După ce comunismul a fost declarat oficial în faliment (din păcate, doar economic) s-a crezut că dictatura şi democraţia sînt ca pămîntul şi apa: unde se termină una începe cealaltă. Fals. Să aluneci în dictatură e simplu, să te ridici la democraţie e complicat. Pare că e o chestiune de fibră. După căderi de zid şi războaie prin deşerturi ne-am cam convins: democraţia nu se lasă importată. Nu prinde dacă n-are propriile rădăcini. Există ceva între dictatură şi democraţie. Un fel de democratură. O stare de etern tranzit, ca a unui om rătăcit într-o gară infinită ale cărei uşi sînt ferecate şi din care nu mai pleacă nici un tren.

Din acest ameţitor labirint structural curg toate. Toate amînările, rătăcirile, încremenirile. Din cînd în cînd, aceste teritorii nedefinite produc cîte o mărgea. Cîte un om, cîte o victorie, cîte o strălucire. În general, poporul care le găzduieşte se comportă perfect defazat: înainte ca ele să se producă le pune cîte piedici poate inventa (şi în general minţile sînt odihnite), după care, în loc să meargă mai departe pe filonul de succes, încremeneşte într-o admiraţie osanalică fără de sfîrşit. Sfîrşit.

Vreme de un week-end am experimentat varianta opusă. Champions League Final Four la handbal. Îmi aduc aminte de vremurile nu chiar antice în care Germania se uita cu sfială şi admiraţie la România, URSS sau Iugoslavia. Le ieşea în cale ca o ţărăncuţă, cu pîine, sare şi schnaps, iar ele o mîncau, o beau şi o lungeau pe unde o prindeau. Germania exista pentru a organiza marile turnee pe bani şi pentru ca geniile Estului să mai facă o bişniţă între două meciuri. Apoi Iugoslavia s-a destrămat în entităţi sportive superioare, URSS-ul a devenit Rusia care va redeveni URSS, deci are treburi mai importante, iar România se uită la cele 4 titluri mondiale cam