Dedesubturile cazului de spionaj
Aşa cum arătam în numărul anterior, în cazul afacerii de spionaj, nu operaţiunea serviciilor de contraspionaj românesc (în definitiv, acestea şi-au făcut datoria cu profesionalism) are importanţă, ci tărăboiul creat în jurul cazului. Aşadar, întrebările care se ridică în acest caz nu vizează operaţiunea în sine, ci ţelul urmărit prin tratarea cu maxim tărăboi a cazului. De ce s-a decis crearea unui tărăboi uriaş în cazul ataşatului militar al Ucrainei? Răspunsul trebuie să ţină cont de următoarele date ale cazului:
1) România e membră NATO. Aşadar, Ucraina a spionat o membră NATO şi, prin asta, NATO.
2) Ucraina trecea până nu demult drept amică a României. Sau, mă rog, preşedintele Iuşcenko, trecea drept amic de Revoluţie portocalie a lui Traian Băsescu. Spionându-ne, Ucraina trece acum drept o ţară inamică a Românei. Un fapt, de altfel, care nu e altceva decât punctul culminant al unui proces început cu scandalul Insula Şerpilor, continuat cu pârârea Ucrainei de către Traian Băsescu la Moscova că fură gazul României şi încheiat cu amânarea fără motiv a vizitei preşedintelui nostru la Kiev.
3) Ataşatul militar al Ucrainei la Bucureşti lucrează pentru serviciul secret al Armatei ucrainene. Care serviciu e în subordinea Ministerului Apărării al Ucrainei.
4) Ministrul ucrainean al Apărării era, alături de ministrul de Externe, omul lui Iuşcenko în Guvernul Iuliei Timoşenko.
5) Iulia Timoşenko trece drept omul Moscovei în cadrul conflictului cu preşedintele Iuşcenko.
6) Ministrul de Externe al Ucrainei a fost demis de Parlamentul ucrainean. Nu pentru că Ucraina a pierdut Procesul de la Haga, cum a susţinut, intoxicată, presa noastră, ci pentru că Iulia Timoşenko şi-a dorit asta.
7) Fiind vorba de spionarea unei ţări NATO, preşedint