Am aflat de curînd că, pe lîngă odiosul termen e-learning, cu care m-am obişnuit de-acum, există unul încă mai barbar: blended learning. Pentru unul ca mine, care, în tinereţe, a fost un fumător împătimit şi care apreciază cum se cuvine whisky-ul, blended are o sonoritate care numai lîngă „a învăţa“ nu-l plasează. Dar, mă rog, se pare că pedagogia românească nu simte nevoia să traducă termenii englezeşti –satisfăcută, poate, de multitudinea de termeni cu care a îmbogăţit deja limba română. Termeni care, după umila mea părere, nu fac decît să complice, cu un verbiaj întristător, cîteva lucruri simple, elementare, foarte uşor de înţeles şi care nu necesită teoretizare. Cu riscul de a-i supăra definitiv pe colegii specialişti în ştiinţele educaţiei, mărturisesc că nu am găsit, în textele pe care le-am citit, nimic interesant care să nu fie de bun-simţ sau care să aparţină psihologiei. Nu reuşesc nicicum să mă conving că pedagogia este o ştiinţă, oricîţi termeni pompoşi şi-ar inventa. Aşa că mă uit siderat la influenţa tot mai mare pe care o au aceşti specialişti (în ce anume?) în redesenarea filozofiei educaţionale. Şi nu pricep, în ruptul capului, de ce sînt obligaţi studenţii ca, în loc să facă mai multe ore de didactica specialităţii, absolut necesare, să urmeze atîtea ore de pedagogie în modulul psiho-pedagogic, acum şi la masterat. Marii noştri profesori, cei cu care ne mîndrim încă, pe care generaţia mea i-a mai prins, nu au studiat atîta pedagogie şi ţineau ore foarte bune. Oricum, din lecţiile acestea, studenţii nu rămîn cu nimic – ca dovadă, toate examenele de pedagogie, inclusiv cele de la definitivat şi grad, se iau pe copiat, cu binecuvîntarea profesorilor care au predat respectivele lecţii (uneori, se vorbeşte şi despre bani, dar nu s-a dovedit niciodată nimic). Chiar nu se poate găsi ceva interesant şi util de spus în orele astea, ceva ce s-ar putea