Din primele momente ale acestui film îţi aduci aminte că ai văzut acum doi ani un altul, cu Kate Hudson, care debuta exact la fel: un "blind date" care se termină cum începe, în maşină, pentru că el e bădăran iar ea exasperată, şi care conţine in nuce happyend-ul. Nu trebuie să se strângă multe stereotipuri şi multe glume nesărate ca să înţelegi că alchimia dintre Katherine Heigl şi Josh Duhamel nu salvează comedia.

Regizorul acestui film, Greg Berlanti, a plecat la drum cu un scenariu care se sprijinea pe picioruţe fragile. Deşi în cazul comediilor romantice toată lumea cam ştie cum se termină în momentul în care încep - asta e reţeta, important e să existe umor şi momente relaxante -, în cazul filmului de faţă glumele nu sunt noi sau bune, iar relaxarea e şi ea căznită.

Ghinion, una dintre glume e folosită şi în "O familie de coşmar"/"Little Fockers", care intră la noi în 24 decembrie: poanta cu copilul care vomită în cascadă peste figura maturului din faţa lui. Ce-o fi aşa amuzant la această idee "mare" care zboară de la unii la alţii cu atâta succes?

Pentru că regizorului i s-a părut peste măsură de hilariantă a folosit la un moment dat şi un corolar al ei, murdărind-o pe eroină pe faţă în momentul în care schimbă scutecele copilului, taman înainte să apară nişte musafiri.

Acest echivalent al glumelor grobiene, „de băieţi” din filmele lui Judd Apatow transformă filmul lui Greg Berlanti într-un fel de "Un-pic-însărcinată-dar-nu-cu-copilul-meu", cu atât mai mult cu cât o foloseşte pe aceeaşi Katherine Heigl, actriţă dotată cu uşurinţa de a trece de la registrul comic la cel dramatic. Deci avem de-a face de o comedie romantică destinată nu băieţilor care încă umblă în gaşcă ci, mai degrabă, cuplurilor cu copii.

Căruţa se scutură încă de la început, vezi explozia de originalitate din deschiderea fil