După aproape un an de la alegeri, guvernarea USL nu se poate lăuda cu prea multe împliniri: reîntregirea salariilor tăiate în 2010 a fost deja uitată, majorarea salariului minim a afectat prea puţine persoane, iar micşorarea TVA la produsele de panificaţie nu s-a prea simţit în buzunarele cetăţenilor.

Pe cealaltă coloană – a neîmplinirilor – avem mai ales insuccese politice: modificarea Constituţiei e amânată sine die; din regionalizare a rămas doar descentralizarea, dar şi asta nu “în baza unor dezbateri publice, în colaborare cu mass-media, ONG-uri şi alte instituţii publice interesate precum şi cu informarea permanentă şi corectă a cetăţenilor” (conform Programului de guvernare), ci prin asumarea răspunderii; despre necesara modificare a legilor electorale nici nu se mai discută. Intrarea în spaţiul Schengen e mai departe ca oricând, graţie eforturilor susţinute de a se obţine un raport MCV cât mai prost (împiedicarea anchetării unor parlamentari, ignorarea unor hotărâri judecătoreşti de incompatibilitate, comentarii ale unor demnitari asupra unor procese în desfăşurare). Angajamentele privind privatizările (Oltchim, CFR Marfă, Poşta Română) au fost sistematic încălcate, iar managementul privat al companiilor de stat a fost transformat într-o caricatură.

Cu toată această impresionantă (şi incompletă) listă de eşecuri, alianţa aflată la guvernare, USL, îşi păstrează, conform majorităţii sondajelor publicate, intenţia de vot de peste 60% în eventualitatea unor alegeri parlamentare. Asta, în condiţiile în care, de două luni, în marile (şi mai micile) oraşe ale ţării au loc proteste de stradă la care se cere, din ce în ce mai apăsat, demisia Guvernului. Altfel spus, Guvernul nu-şi atinge obiectivele asumate, este contestat în stradă dar îşi păstrează intact capitalul electoral – paradox ce se cere lămurit.

O primă explicaţie poate fi dată prin pris