* Urma, Anger as a Gift, Macondo, 2005. Trebuie să ne punem de acord: într-un univers muzical bramburit în care lucrurile mai de soi obişnuiesc să dispară fără urmă, în care compromisul şi autosuficienţa trec în ochii lumii drept acte de bravură sau rezistenţă eroică, în care orice tentativă de a fi diferit se pedepseşte cu ani grei de detenţie într-una din acele cămăruţe ticsite de pînze de păianjeni şi de uitare, consecvenţa aduce îngrijorător de mult cu simptomele unei revoluţii. S-ar putea ca mecanismul acestui univers (localizat, pe cît se pare, în spaţiul carpato-dunăreano-pontic) să dea semne de oboseală, de slăbire a vigilenţei şi, ceea ar fi cu adevărat grav, de infestare cu virusul insidios şi letal al normalităţii. E foarte probabil ca acest diagnostic să vină prea tîrziu, iar zilele de aur ale unei dulci şi perpetue lălăieli să se afle în primejdie. Urma (Dominic Csergö, Sorin Erhan, Dan Byron, Mani Gutău şi, mai nou, Felix Moldovan) au apărut cu cel de-al doilea album. Şi, dacă există un indiciu sigur cum că pe Anger as a Gift s-ar tranzacţiona (depozita, ascunde) doze uriaşe din acel virus turbulent şi contaminant gata să pîngărească (priviţi, vă rog, coperta) stabilimentul respectabil al Casei Poporului, nu e nevoie decît să le ascultaţi muzica. În primul şi în primul rînd, veţi fi şocaţi să auziţi că insolenţa aceea acustică (dichisită de flaut şi, din cînd în cînd, viori) prezentă şi pe primul album, Nomad Rhymes, nu s-a clintit din structura de rezistenţă a trupei, ba chiar mai mult, a fost pigmentată de apariţia nonşalantă şi inconfundabilă a chitării şi muzicuţei lui Vali Răcilă. Şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, infuziile de jazz, blues şi chiar funk nu fac decît să păstreze rock-ul într-o stare pură, dincolo de orice acuzaţie de experiment gratuit sau influenţă datată, într-o lojă privilegiată şi atipică (poate chiar alternativă şi grunge, dac