Campania de defaimare a Bisericii e departe de a se incheia, ba chiar tinde a lua proportii. De aceea vom face trimitere, ceva mai incolo, la o reactie de acest gen a unui om politic. Deocamdata sa ne intoarcem putin la cei care orchestreaza, de ani buni de zile, in Romania, atacuri sistematice la tot ceea ce inseamna viata religioasa. Este usor de constatat ca suportul ideologic al celor care se erijeaza in aparatori ai democratiei si ai drepturilor omului il reprezinta umanismul secular. Nu fac aici referire la vreo organizatie sau miscare anume, care ar avea acest concept in denumire, ca atare sau deghizat. Ci fac referire la un tip de mentalitate care nu este deloc noua in cultura europeana, care s-a dezvoltat pe masura ce omul a dobandit o din ce in ce mai mare autonomie fata de natura si a capatat incredere in fortele sale. Dezvoltarea stiintei si a culturii au adus cu sine si aceasta ispita, a ideii ca omul nu mai are nevoie de Cuvantul lui Dumnezeu, ca-si este suficient siesi. Culmea este ca, indiferent de gradul de dezvoltare economica sau de cat de inalte sunt creatiile culturale, omul devine mai degraba un element marginal, mai mult chiar decat in epoci in care nu exista o atat de mare incredere in puterea ratiunii. Constatand o criza a umanismului european, unul dintre cei mai lucizi filosofi ai perioadei interbelice, Nicolai Berdiaev, se simte indreptatit sa constate existenta unei dialectici interioare a acestuia, „in care umanismul trece in antiumanism. Afirmarea omului drept fiinta siesi suficienta are ca revers negarea omului, duce la descompunerea principiului pur uman in principiul care pretinde a fi mai presus de uman (supraomul) si in principiul care, indubitabil, se afla mai jos de uman" (Nikolai Berdiaev, Cunoasterea de sine, Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 246). Iar vinovata de acest antiumanism este tocmai increderea exarcebata a omului in pro