"Poate ca din cauza acestei frumuseti, din cind in cind, visul nostru se transforma intr-un cosmar. De aceea, continua el, noptile noastre sint atit de lungi, iar viata atit de scurta, incit abia avem timp sa invatam sabia cum sa se odihneasca pe o frunza de lotus..." (Paham Viet Dao) Scriu aceste rinduri despre Vietnam cu sufletul incarcat de o dulce si nesfirsita nostalgie. Dupa scurta, dar miraculoasa calatorie pe care am facut-o in Tara Palariilor Galbene (asa am denumit-o in taina, dupa ce mi-am luat ramas bun de la nesfirsitele lanuri de orez, de la muntii ce se profilau la orizont si de la tumultuosul fluviu de motociclete ce se scurgea pe sosea), imaginea mea asupra civilizatiei Orientului - a civilizatiei in general - a suferit o schimbare esentiala. Cunosteam lumea Soarelui Rasare doar prin intermediul imaginilor, al hartilor si al cartilor pe care le-am citit mai mult sau mai putin sistematic de-a lungul timpului... Cit despre Vietnam, marturisesc ca, spre rusinea mea, cunosteam foarte putine lucruri. Imaginea pe care mi-o facusem despre Tara Soarelui Rasare era legata de razboi, de foamete si de o multime de tineri cu pielea sinilie si pometii largi, pe care ii intilneam mergind in grupuri-grupulete in Copou, in Tudor Vladimirescu sau prin parcurile Iasului. Asta se intimpla prin anii saptezeci ai secolului trecut. Tot atunci s-a intimplat sa intilnesc in paginile revistelor studentesti "Opinia", "Dialog" si "Amfiteatru" (iar mai tirziu si in paginile prestigioaselor reviste literare, inaccesibile pentru multi dintre noi) grupaje de poezie semnate de un tinar poet, Pham Viet Dao, pe care eu nu-l cunosteam decit din vedere. Pe la inceputul anilor optzeci, cind regimul ceausist intrase intr-o perioada de "austeritate", incetul cu incetul, tinerii cu ochii oblici si pometii proeminenti au disparut de pe strazile tot mai "intunecatei" noastre patrii. Ceea ce