Scriind în Adevărul despre Django dezlănţuit, la vremea premierei sale româneşti, istoricul Manuel Stănescu percepea filmul lui Tarantino (lansat de curînd şi pe DVD) ca pe o agresiune ideologică – propagandă împotriva rasei albe.

Suspectă de lipsă de umor, dacă nu şi de acea formă de manie a persecuţiei, care nu arareori înfioară vocile care vorbesc în numele majorităţii albe-creştine-heterosexuale, o asemenea reacţie nu constituie în mai mică măsură un compliment indirect – adus nu neapărat lui Tarantino, ci încărcăturii de explozibil socio-politic prezente în mai vechile texte pop-culturale reciclate aici de ludicul bricoleur postmodernist. S-ar părea că nici trecerea timpului, nici caracterul depolitizant, atribuit adesea bricolajului postmodernist, n-au dezamorsat total încărcătura respectivă. Căci, într-adevăr, „a fost odată o revoluţie“ – aşa sună şi titlul franţuzesc al ultimului spaghetti-western regizat de Sergio Leone (titlu alternativ: Pentru un pumn de dinamită), singurul intrat în producţie după Anul Baricadelor, 1968. Şi, în aşteptarea respectivei revoluţii (anticapitaliste şi antiimperialiste), italo-westernul – o formă „bastardă“, „declasată“, „de joasă extracţie“, dispreţuită de „lumea bună“, dar intens apreciată de grupurile marginale ale sistemului capitalist, la unison cu oprimaţii Lumii a Treia (e drept că şi cu un opresor ca Regele Hassan al II-lea al Marocului) – devenise tot mai politizat.

Filmele lui Leone nu sînt prea reprezentative pentru tendinţa asta – nici măcar A Fistful of Dynamite, cu mottoul său din Mao cu tot: cu toată apetenţa lui pentru barbarie, Leone rămîne, în primul rînd, un estet, după cum, cu toată ireverenţa, el rămîne un americanofil fantast, a cărui masivă investiţie adolescentin-sentimentală în mistica macho-individualismului autosuficient nu-l predispune la elogierea colectivismului. În schimb, Sergio Corbu