Deşi am văzut în această vară secvenţe cumplite despre ravagiile produse de inundaţii, ceea ce din nefericire se întâmplă de câţiva ani încoace, puţini dintre noi chiar ştiu ce este o catastrofă. Civilizaţia spectacolului în care trăim ne-a anesteziat. Văzând, graţie televiziunii, atâtea nenorociri, nu mai simţim nimic şi trăim într-un fel de euforie tembelă. Oamenii care-şi smulg părul din cap fiindcă văd că o să-i prindă iarna fără un acoperiş deasupra capului pentru cei mai mulţi dintre noi nu mai sunt oameni, ci personaje dintr-un scenariu scris de producătorii angajaţi de respectiva televiziune pentru a realiza programe cât mai atractive. Are loc o ficţionalizare a realităţii, care arată halul de nesimţire în care am ajuns. Ajutoare, teledon şi toate astea sunt tot atâtea mijloace care prin televiziune întreţin magia spectacolului şi repară prea puţin din nevoile celor loviţi.

Pe de altă parte ştim că deasupra noastră planează pericolul unui mare seism. Cu toate acestea, nimeni nu se sinchiseşte. Continuăm să trăim euforic cu sabia deasupra capului. În apartamente mizerabile din blocuri şubrede noii proprietari fac investiţii uriaşe. E treaba lor că-şi cheltuiesc astfel banii, dar fac aceasta închipuindu-şi că sunt veşnici, ceea ce arată o profundă nesimţire. Nu avem, cum ar veni spus, cultura catastrofei. Nu credem că pur şi simplu putem să nu mai fim. Cei care au urcat în dimineaţa lui 11 septembrie în Turnurile Gemene nu aveau nici cea mai vagă presimţire că aceea va fi ultima zi din viaţa lor. Ultima zi când au văzut răsăritul soarelui. Ultima când au făcut umbră pământului înainte de-a deveni ei înşişi umbre. Cred că în fiecare dimineaţă ar trebui să plecăm de acasă cu gândul că e foarte posibil să nu mai apucăm sfârşitul zilei. Dacă am trăi cu un asemenea gând nu ne-am face viaţa un calvar, cum ar zice unii, ci am fi mult mai senini. Până şi pret