Constat, printre publicistii ultimului deceniu, o bizara tendinta de augmentare a xdefectelor" generice ale romanului, o propensiune catre autoflagelare, de parca s-ar urmari castigarea cu orice pret a bunavointei cuiva. Expresia absoluta a acestor exercitii retorice este cunoscuta arusine de a fi roman", care, luata in serios, ar trebui sa conduca, in lipsa oricarei solutii de ameliorare, la sinucidere. Cum nimeni nu a recurs inca la gestul suprem din pricina unei asemenea suferinte morale, presupun ca e vorba, totusi, de o durere teoretica, principiala, de o ipoteza de lucru, indreptatita pe cat si amenintarea drobului de sare ce sta sa cada in capul cuiva. Ceea ce nu ne impiedica sa punem latineasca intrebare: cui prodest? Neamul romanesc nu e nici mai bun si nici mai rau decat altele, incat a face din el xoaia neagra" a umanitatii e si nedrept, si neproductiv. Drept e ca etnopsihologia nu se numara printre disciplinele cu deosebita trecere la noi. Fiecare are despre sine o parere infinit mai buna decat a celorlalti, incat perspectiva de a te trezi cu o oglinda necrutatoare sub ochi nu are cum atrage prea multa simpatie. Iar purtatorii de oglinzi, de felul unui D. Draghicescu, autorul celebrului eseu Din psihologia poporului roman, cu atat mai putin. Intrebat cum e romanul generic, orice roman cat de cat scolit iti enumera dintr-o suflare insusiri ce ar trebui sa innegreasca de invidie pe un strain. Romanul e intotdeauna, din punctul sau de vedere, bun, drept, cinstit, inteligent, cu simtul umorului, iubaret, curajos, viteaz, ospitalier si cu fri-ca lui Dumnezeu. Ceea ce, la rigoare, crede si strainul despre sine si conationalii sai. A incerca sa nuantezi un astfel de portret, beat de idealitate, si inca intr-un pieritor articol de gazeta, nu e doar un semn de temeritate, ci o curata prostie. Insa noi avem proasta deprindere de a rezolva chestiunile serioase