În romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert al lui Joel Dicker, scriitorul Harry Quebert îi spune discipolului său, „Formidabilul“, care vrea să devină un om de litere, că va ajunge un mare scriitor în momentul în care va avea curajul să alerge prin ploaie. Când se va trezi dimineaţa şi îşi va da seama că nu poate trăi altfel decât scriind, atunci o să ştie ce are de făcut. Scrisul înseamnă de fapt a trăi la limită?

Eu n-am alergat prin ploaie decât o dată, la 16 ani, și m-am ales cu o pareză facială care mă sâcâie și azi. Îi las, deci, pe alții să ajungă mari scriitori cu metoda asta hidrologică. Pe de altă parte, când mă trezesc diminețile, am cu totul alte gânduri decât la scris. Mai curând mă gândesc la ale vieții, la listele cu lucruri nerezolvate, la fiul meu care trebuie dus la școală, la mașina ce trebuie dusă la revizie. Poate că sunt unii autori care „nu pot trăi fără să scrie“, dar mie lucrul ăsta mi se pare o ipocrizie și un clișeu. Scrisul, pentru mine, e în primul rând o responsabilitate, o obligație morală, un lucru care trebuie făcut fiindcă nu se poate altfel, ca obligația față de părinții sau față de copiii tăi. La fel, ești obligat față de ceea ce ai primit gratis și fără s-o meriți: bruma ta de talent.

Îi las, de asemenea, pe alții să trăiască la limită. Eu cred că nici viața, nici scrisul nu au limite, după cum nu au nici un centru. Oriunde te afli ești legitim dacă ești un artist și ești ilegitim dacă doar mimezi arta.

Aveţi frici legate de scris, temeri în faţa paginii albe?

Frica este reală, nu e un clișeu, pentru că șansele de eșec în artă sunt mai mari decât oriunde altundeva - există un singur mod de a ordona un pachet de cărți de joc și zeci de mii de moduri de a așeza cărțile haotic. Dar frica nu apare în fața paginii albe, ci în momentele în care trebuie să iei decizii cruciale, de care depind următorii ani din