La începutul anilor 1910, un nume românesc trecea graniţele Basarabiei, neliniştind capii Bisericii Ruse. Ion Levizor, pe numele său de călugăr – Inochentie –, îşi începea cariera de rascolnic (răzvrătit) într-un moment în care clerul îşi dovedise neputinţa de a depăşi criza de autoritate la care fusese adus de Grigori Rasputin, răsfăţatul ultimei garnituri imperiale de la Petersburg. Născut în părţile Orheiului, la Coşăuţi, şi dotat cu calităţi deosebite, Inochentie trecuse pe la mai multe mănăstiri: Noul-Neamţ (foto) şi Dobruşa, în Basarabia, sau cele din jurul Kievului, pentru ca, în final, să aleagă Mănăstirea Balta (azi, oraş între Bug şi Nistru). Acolo, spun biografii, s-a produs minunea: predicile, catehezele, slujbele, cuvântările ocazionale, întrunirile au făcut neîncăpătoare chiliile şi împrejurimile mănăstirii de fraţi care cereau intrarea în monahism.
Marea noutate era că Inochentie slujea în limba română şi, pentru prima oară, norodul înţelegea faptele din Scriptură. De aceea, îl aclama ca pe un profet şi îl considera făcător de minuni.
În 1910, Balta ajunsese cea mai importantă vatră monahală din vastul imperiu şarist. Tot atunci, Inochentie începe să împărtăşească mulţimea fără spovedanie şi prevesteşte sfârşitul lumii (al împărăţiei ţariste) în anul 1913 (puţin amânată, această profeţie s-a împlinit!). Considerat eretic şi trădător de ţară („Mama Rusia” fiind ţara în cauză), călugărul e surghiunit la Cercul Polar şi-apoi moare în teribilul an 1917. În urma sa se nasc legende, epifanii. Localitatea Lipetkoe (în Ucraina) devine noua vatră monahală de nuanţă inochentistă pe care se deschide un şantier uriaş. Mii de lucrători şi pelerini contribuie cu bani şi muncă la construirea edificiilor, catacombelor, sălilor şi chiliilor pentru un nou Ierusalim denumit Mănăstirea „Grădina Raiului”. Aceasta, deşi avea o viaţă monahal
