Scenă din filmul „Diavolul se îmbrăcă de la Prada” În general, femeile de carieră care ajung să ocupe funcţii în conducerea unei instituţii sunt la fel de eficiente ca şi bărbaţii aflaţi în asemenea funcţii. Situaţia se schimbă însă lamentabil când femeia-şef începe să împrumute din comportamentul bărbatului-şef. Este cazul femeii dominante, aşa-numita „femeie alpha”. Acest tip de femeie este, de regulă, perfecţionistă şi dependentă de muncă. Vrea ca toţi subalternii să o asculte orbeşte şi să lucreze numai la ordinele ei şi după metodele impuse de ea. Înclină spre o atitudine dură cu subalternii, crezând că astfel se poate impune în faţa lor, că îi ţine sub control şi îi face să muncească bine.
Nu ezită să ţipe la ei, să îi ameninţe şi chiar să îi penalizeze. Dar ea nu-şi dă seama că purtându-se aşa cu ei nu face decât să-i streseze, să-i enerveze, să-i intimideze şi să-i facă mai puţin productivi, rezultatele pozitive lăsându-se, fireşte, mult aşteptate. Cercetătorii de la Universitatea din Londra au ajuns la această concluzie studiind stilul managerilor profesionişti din cinci spitale publice britanice, dar au precizat că studiul lor este valabil pentru oricare altă profesie. Ei au constatat că femeile din conducere care îşi reprimă aptitudinile fireşti de comunicare cu subalternii în favoarea unei durităţi „fabricate” de tip masculin riscă să se transforme în nişte persoane conflictuale, care strică relaţiile de lucru cu subalternii, pentru că nimeni, nici femeie, nici bărbat, nu agreează o „femeie alpha”.
„Cei mai buni manageri au mai multă «inteligenţă emoţional㻄, afirmă Paula Nicolson, profesor la Universitatea din Londra. Ea pune comportamentul de gen masculin al femeilor-şefi pe seama unei greşeli de intuiţie tipice: ele „simt” că trebuie „să acţioneze ca un bărbat” pentru a se impune în faţa subalternilor. Oarecum, acest comportament „e
