Întâlnesc foarte mulţi oameni ciudaţi. Ceea ce nu m-ar deranja prea tare, dacă n-ar fi iubiţii mei.
Eram îndrăgostită, pe vremuri, de un tip care mânca pâine numai de la mă-sa, fiindcă o cocea la ea, la bloc. Nu băga în gură decât ouă de ţară, ciolan de ţară, şpriţ de ţară. Nici trichineloza cu care s-a procopsit la un moment dat nu l-a convins să renunţe, a dat vina pe karmă. Am dat odată cu spray de ţânţari în casă şi n-a mai venit pe la mine trei luni. L-am convins că despărţirea noastră e o decizie care va salva viaţa lui şi nervii mei. A fost întru totul de acord.
Am fost, la un moment dat, iubita unui om care nu se ospăta niciodată la restaurant, mânca numai ce-şi aducea de-acasă. N-aş fi avut nimic împotrivă, dacă hrana din sufertaş n-ar fi fost gătită de nevastă-sa.
Iubitul unei prietene (mă mir că nu e al meu) e obsedat de farmece, poartă lenjeria pe dos, să nu-i facă vreuna vrăji, să nu se trezească însurat împotriva voinţei lui şi-a maică-si. Amica mea mi-a povestit cum a făcut-o de râs când l-a dus la o ecografie şi doctorul s-a holbat la boxerii lui mai mult decât la pancreas.
Odată, unui tip de care tocmai mă îndrăgostisem i-a căzut din buzunar o verighetă. În primul moment, am înţepenit, credeam că-i cleptoman, că o luase de undeva. Dar pe urmă, m-a liniştit: săracul a recunoscut că, de fapt, era însurat şi n-avusese curaj să-mi spună. Am răsuflat uşurată.
Simona Catrinaeste editor coordonator „Tango"