Motto: „Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988) Cei care au trăit în România anilor ’80 îşi amintesc, probabil, de generalul Mohammad Zia ul-Haq. Presa vremii ni-l prezenta ca pe un mare prieten al poporului român. În poze, apărea mereu alături de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care-i era, pe rând, când gazdă, când musafir. Din „Scînteia” sau din „România liberă” nu aflăm însă că generalul Zia era un dictator sinistru, care conducea Pakistanul prin abuzuri, intrigi şi asasinate.
Din 1988 n-am mai auzit nimic de el, pentru simplul fapt că dispăruse de pe faţa pământului. Fusese pulverizat cu avion cu tot, pe 17 august, într-un moment când Ceauşescu se pregătea să fie ovaţionat la „marea manifestare populară” de la 23 august. Se încheia astfel o domnie de 11 ani, începută în 1977, când generalul Zia l-a înlăturat de la putere şi l-a spânzurat – pentru acte de corupţie niciodată dovedite - pe Zulfikar Ali Bhutto, preşedintele ales de pakistanezi. (Şi cum istoria se repetă, fiica lui Zulfikar, Benazir Bhutto, avea să fie asasinată, la un miting electoral, în 2007).
Misterioasa moarte a lui Mohammad Zia ul-Haq, prietenul lui Ceauşescu, este tema unei cărţi excepţionale: „Explozia întârziată a fructelor de mango” (Editura Leda, 2009). Autorul, Mohammed Hanif, un publicist născut în Pakistan şi afirmat în Marea Britanie, reuşeşte un roman istoric alert, captivant, original. „Mucalit, elegant şi delicios de anarhic”, aşa cum îl descrie John Le Carre.
Alături de generalul Zia, în accidentul aviatic din deşertul Bahawalpur au mai murit, printre alţii, şeful serviciului său de informaţii şi ambasadorul SUA în Pakistan. „În epava avionului s-au găsit nu cadavre, nici martiri cu chipurile senine, aşa cum a pretins armata, nici oameni răniţi uşor, vag desfiguraţi, deci nu dest