Bună, ce faci?, filmul lui Alex Maftei, mi-a plăcut, pur şi simplu: am rîs (la început) şi am plîns (spre sfîrşit). Poate pentru că e altfel decît filmele româneşti văzute pînă acum. Poate fiindcă mi-a adus aminte de unul dintre filmele mele preferate, You’ve Got Mail, deşi e evident în altă ligă decît acesta (mai profund şi mai complicat). Poate, iarăşi, fiindcă e o poveste, şi încă una de dragoste, şi eu am nevoie de aşa ceva. Posibil pentru că nu pune în prim-plan problemele sociale, nu prea îi pasă de ele, la modul direct, naturalist, şi nu expune derizoriul. Deoarece în el nu se urlă. Pentru că are suflet. Şi fiindcă – de ce nu – e un film al generaţiei mele.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Cele de mai sus nu înseamnă că am considerat filmul perfect sau genial sau o capodoperă. Sau că l-am găsit veridic ori nespus de profund şi dezvăluind adevăruri esenţiale. Nu. Dar nici nu mi-am propus aşa ceva, şi nici nu-mi propun asta de cîte ori mă duc la film. Mai important e, cred, ca filmul să fie adecvat genului său. Să reuşească să comunice spectatorilor ce şi-a propus. Să fie interesant vizual. Eventual, să aducă ceva nou.
Bună, ce faci? a făcut toate aceste lucruri. E adecvat genului său pentru că a propus un gen. Nu ştiu cum l-aş putea numi: romance ironic? Desigur, relaţiile de cuplu au tot fost abordate în destule filme româneşti din ultimul timp, în special în cele semnate de Radu Muntean. Acolo erau însă voit realiste, puse în scena vieţii cotidiene. În filmul lui Alex Maftei nu simţi, direct, toate lucrurile astea.
Situaţiile sînt veridice nu raportat la lumea reală, ci la cea pe care o construieşte regizorul. Lumea lui nu se plasează neapărat concret în timp şi în spaţiu. Desigur, aparent se întîmplă la noi, în momentul actual. Dar nu sînt prea multe semne evidente
