Parcă Vergilius spunea „şi de aceste lucruri ne vom aminti odată cu plăcere”. Adică, şi cele neplăcute vor trece, odată şi odată, în rândul suvenirelor demne de respectuoasă rememorare şi preţuire. Aşa să fie? Pe vremea copilăriei mele, tot românul visa la pâine albă. Acum, eu unul cel puţin, duc dorul pâinii negre. Cea adevărată, românească în toate cele, de la spic la vatră, făr-de E-uri, făr-de ţiplă, vopsiri de camuflaj, reţete europene şi inscripţii englezeşti. Ciudat: aţi observat că pâinea nici nu mai miroase... a pâine? Pe vremuri, îi simţeai aromirea de pe celălalt trotuar. De la brutărie până acasă, o tot rotunjeam, ciugulindu-i mai întâi franjurii de pe margini, că ajungea la mama şi „tunsă”, şi pe jumătate. Astăzi, europenizaţi, o cumpărăm gata feliată. Urmaşii generaţiilor de moşi-strămoşi ce au tăiat mămăliga cu aţa nu mai au vlagă să mânuiască un cuţit! N-o trece mult până când pâinea se va vinde gata mestecată, digerată şi... mai ştii?

Neobişnuita intensitate a acestor amintiri se cuvine, desigur, coroborată cu specificitatea împrejurărilor de atunci: foametea crâncenă din 1946-1947, viaţa pe cartelă, dar şi negrijile copilăriei, prefirate dalb-romanţios şi-ntotdeauna presărate cu sclipiciul înţelegătorului „a fost odată”. Ultimele trei sferturi de veac marchează un adevărat salt-ruptură în înseşi temeiurile vieţii de zi cu zi, încât aforismul lui Vergilius s-ar cuveni să scoată de sub semnul îndoielii întâi de toate credibilitatea „acestor lucruri” – acum apărând ca suspecte generaţiei tinere: ei, na, exagerări şi invenţii! De le-ar şti, nu le-ar crede.

Dar nici n-au de unde să le ştie – în cazul în care ar interesa cât de cât. Cum să creadă că, după Festivalul Mondial al Tineretului, ţinut în România anilor `50, la Suceava a avut rang de eveniment anunţul „se dau bomboane!!” – câte 100 de grame de biete dropsuri de persoană, la coadă