Reproşul cel mai frecvent adus autorilor care au început, după 1989, să facă publicistică politică a fost că şi-au abandonat instrumentele şi profesiunea de scriitor. Ei continuau, de fapt, să scrie şi textele lor câştigau în vizibilitate şi în impact; dar noile produse, nemaifiind (meta)literare, erau judecate ca inconsistente. În mai multe rânduri, comparaţia calitativă între cele două scriituri a dat câştig de cauză celei dintâi (abandonată sau practicată mai rar), fără a se ţine însă cont de marile diferenţe de abordare dintre publicistică şi eseistică. Publicistul scrie pentru un public larg şi se raportează întotdeauna la "cestiunile arzătoare" ale zilei. Efectele pe care le caută sunt din galeria explozibililor. Chiar dacă analiza este minuţioasă, registrul parcurgerii şi încheierii ei e unul simplificat şi demonstrativ, pe înţelesul tuturor. Un publicist sofisticat şi abscons, opac, ininteligibil miilor de cititori, e o contradicţie în termeni. În schimb, libertatea eseistului este aproape totală. Asociaţii surprinzătoare şi paralele inedite, focalizări ale unor detalii ori, dimpotrivă, evaluări făcute de sus, din polul plus: toate îi sunt îngăduite, într-o formulă pe cât de permisivă, pe atât de pretenţioasă în ceea ce priveşte rezultatele. Un eseist superficial, fără cap teoretic, lecturi aprofundate şi adâncime a reflecţiei, este trimis, cu o judecată severă, în rândurile... publiciştilor.
Înainte de a fi un remarcabil publicist, Mircea Mihăieş era un foarte promiţător eseist şi critic literar. De veghe în oglindă, volumul său de debut, din 1989, reeditat într-o versiune revăzută după mai bine de cincisprezece ani, arată că poate exista, totuşi, o compatibilitate între cele două tipuri de scriitură. Fără a se confunda, ele pot fi, în acest caz, apropiate. Departe de a reprezenta o dezertare, o abandonare a profesiunii de literat, publicistica postre
