Toate acestea erau însă întâmplări mici, fără prea mare însemnătate. Celor din cartier nu li s-a părut prea dificil să găsească fiecăreia o explicaţie. Rândunicii, de exemplu, îi murise un pui, pe care gospodarul îl găsise într-o dimineaţă prăbuşit pe brâul de asfalt din jurul casei.

Era de aşteptat ca mama să-l plângă pe furiş.

Lumina îşi pierdea din intensitate ori de câte ori oraşul trecea pe generator.

Or, în ultimul timp, asta se întâmpla destul de des.

În toiul verii se petrecu însă ceva care zgudui nu numai cartierul şi orăşelul, dar şi întreaga ţară. Şi acest ceva duse rapid la investigaţiile ce aveau să descopere adevăratele cauze ale întâmplărilor neobişnuite din cartier.

La vreo 50 de metri după ce pătrundeai în Fundătură, puteai vedea, pe dreapta, un gard de fier forjat, vopsit într-un verde vesel, de primăvară, cu o poartă de pe al cărei stâlp lătra la tine înverşunat un cap de dulău, astfel desenat încât să te sperie.

– Câine rău, f. periculos – liber!, te avertiza un înscris urmat de un sfat mai mult decât binevenit:

Bateţi în poartă de două ori şi jumătate.

Insistaţi după 15 secunde, apăsând butonul soneriei de trei ori lung şi o dată scurt.

Nu răspund?

Sunt plecat la piaţă.

Aşteptaţi să mă întorc.

Dacă ai fi dat curs sfatului, n-ar fi venit nimeni să-ţi deschidă. Ai fi aflat cu acest prilej că butonul soneriei avea firele smulse. Iar dacă ai fi împins poarta şi ai fi intrat, ai fi descoperit că din cuşca masivă, sub formă de templu, pe care scria Casa Dulăului, nu sărea nici măcar un căţelandru, d’apoi un dulău.

Aici şedea Vasile Pirpilic, fost pictor de biserici.

Înainte de Revoluţie, Vasile Pirpilic fusese golitor de cutia milei la episcopia din judeţ. În această calitate, umbla din biserică în biserică, având asupra sa o cheie dată de epis