În vrem-nu-vremile copilăriei mele (de după abolirea monarhiei, într-un decembrie pe sfîrşite, – cînd eu, bolnav de scarlatină, anticipam, pe pielea-mi proprie, „evul aprins”, ce va să zică roşu), adică în, aproximativ, răstimpul 1948-1954, Ziua Copilului nu prea era în vogă.
(Sau, cel puţin, nu-mi aduc eu aminte să fi fost.)
Noi aveam, chipurile, alte sărbători, – anume: 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie şi, în sfîrşit, 30 Decembrie.
Să le reluăm pe rînd:
1 (întîi, nu unu, cum spuneau mai-marii noştri din tribună) Mai, sărbătoare zisă şi Arminden(i): o rimă nobilă la pretutindeni, termen ce aduce a „internaţional“. Că „Ziua internaţională” ş.a.m.d. era şi hramul Sfîntului Ieremia, de unde şi sorgintea (sîrbă) a termenului: Ieremiiev-dan > Armindeni, tovarăşii habar n-aveau. Neavînd, nici nu dădeau cu oiştea-n gard, ca Ieremia, nimeni neacuzîndu-i de misticism (fireşte, religios).
August 23 – cu inversiunea de rigoare, căci numele lunii e arimic (iar cei mai mulţi, fireşte, n-àu gust pentru rime docte, ca a mea; fiind de acord, în schimb, cu oxitonizarea poporană a vocabulei cu pricina: augùst, – de unde şi frumoasa lozincă asonantă „23 Augùst/ Libertate ne-a adus!”).
7 Noiembrie – sau, mai curînd,Noiembrie 7, din aceleaşi rimice motive; şi în varianta sineretică no[i]embre, – termen nepus, totuşi, cu membre [P.C.U.S sau P.C.R.] în rimă, întrucît membrele erau cam echivoce. (În rest, nimeni nu ne explica de ce Marea Revoluţie din Octombrie îşi avea hramul în noiembrie!).
30 Decembr(i)e, – ce, căzînd, însă,-n frigorifica vacanţă, nu era luată în serios decît de-aceia pentru care Moş Gerilă îl uzurpase, între timp, pe Moş Crăciun. (Verdele bradului, cam legionaroid, nu supăra pe nimeni, atîta timp cît Moşu’ era, vestimentar, tot roşu, distribuind, prin Sindicate, daruri, nu foarte multe, la fetiţe şi băieţi.)
Aflu abia