Isabel Allende s-a născut în 1942, la Lima, dar a locuit în Chile până în 1973, când Pinochet preia puterea printr-o lovitură de stat militară; nepoată a fostului preşedinte marxist chilian Salvador Allende, aceasta se refugiază în Venezuela, unde continuă să profeseze ca jurnalist. După 15 ani, se stabileşte în Statele Unite. Debutul său se produce în 1982, cu romanul „Casa spiritelor“, ce avea să devină bestseller, urmat, în 1984, de „Despre dragoste şi umbră“, în 1989, de „Po­vestirile Evei Luna“, iar în 1991, de „Planul infinit“. Romanul „Paula“, apărut în 1994, este dedicat fiicei sale moarte de porfirie cu doi ani înainte. Cărţile ulte­rioare, „Afrodita“ (1997), „Fiica norocului“ (1999), „Portret în sepia“ (2000), „Ţara mea inventată“ (2003), un jurnal eterogen de locuri, oameni şi cărţi, o recomandă la cel mai înalt nivel lumii literare internaţionale, drept care, în 2004, scriitoarea este primită în American Aca­demy of Arts and Letters. Din 2007 datează volumul autobiografic „Suma zile­lor“. În 2009, vede lumina tiparului romanul la care ne vom referi în conti­nuare, Insula de sub mare (Humanitas Fiction, 2012), tradus din spa­niolă, cu dăruire şi cu o perfectă cunoaştere a celor două limbi (în primul rând a limbii române), de Cornelia Rădulescu. Frescă urzită în jurul unor detalii istorice precise şi al unor personaje ce au existat în realitate, tip Macandal sau Toussaint Louverture, vizionară, fan­tastică şi totodată realistă, corală, magică, romanul alternează aventuri, moravuri ale unor europeni, dar mai ales patimile a mii de sclavi pe plantaţiile de trestie de zahăr, deportaţi sau traficaţi pe mai nimic, într-o lume de la antipozi exotică, pestriţă, cu scene de război de o cruzime înfiorătoare. Cartea are respiraţia epică a unei posibile saga, amintind de brazilianul Erico Verissimo, de portughezul Lobo Antunes, dar şi de peruvianul Varg