Atunci cand generalul Ion Antonescu a semnat in Berlin, la 23 noiembrie 1940, aderarea Romaniei la Pactul tripartit, opinia publica romaneasca era puternic bulversata: in doar cateva luni (iunie-septembrie), iluzia Daciei Felix se spulberase brutal.

Romania Mare a devenit brusc foarte mica prin pierderea Ardealului de nord in favoarea Ungariei, a Basarabiei si Bucovinei in favoarea URSS si a Cadrilaterului in favoarea Bulgariei; atotputernicii aliati si garanti traditionali fie fusesera infranti umilitor (Franta), fie erau in mare dificultate (Marea Britanie); trupele misiunii militare germane intrasera in tara care isi schimbase peste noapte (6 septembrie 1940) conducatorul si regimul politic. Nimic nu mai era ca inainte.

Chiar si in aceste conditii de nauceala generala, nu a fost deloc simplu pentru propaganda germana sa cucereasca, daca nu simpatia, atunci macar neutralitatea opiniei publice de la noi. De la Cuza incoace, chiar daca aveau o dinastie de origine germana, romanii se atasasera profund de Franta (bibliotecile erau pline de carti frantuzesti; cele nemtesti sau englezesti erau ceva mai rare) si apoi cu Anglia, pe care le priveau drept aliati naturali, tot asa cum Germania (si fosta Austro-Ungarie inghitita de cel de-al Treilea Reich) era eternul rival impotriva caruia luptase in Primul Razboi Mondial si care tocmai ii impusese cu forta rapturile teritoriale ale Dictatului de la Viena si ale Tratatului cu Bulgaria, de la Craiova.

Cu toate ca generalul Ion Antonescu nu inceta sa transmita natiunii romane insistente si patetice mesaje privind increderea si sprijinul de care se bucura din partea marelui Fuhrer, romanii continuau sa asculte BBC-ul, fiind mult mai dispusi sa-l creada pe Churchill decat pe Hitler. Era dificil sa-i convingi pe romani de simpatia sau de bunele intentii ale germanilor, pe care-i batusera la Maras