Foto: Cristian Crisbăşan Se întunecase bine afară, era frig şi umezeală – o zi din ultima săptămână a lunii octombrie. Era trecut de 19:30 când m-a sunat vecinul pe telefonul mobil.
– Bună seara, zice el, ieşiţi la poartă, că a venit cu recensământul şi zice că nu vă merge soneria.
– Bună seara, mulţumesc, ies acum.
Din uşa casei nu văd nimic peste poartă – oricum pe stradă este întuneric. Câinele latră şi dă din coadă. Deschid poarta şi intră o femeie mică de statură.
– Bună seara, intraţi vă rog. Nu vă speriaţi, n-o să vă muşte câinele.
– A, nu, că nu mi-e frică, sunt obişnuită, la cât umblu zilele astea pe străzi...
– Pe aici vă rog. Îi deschid uşa casei şi în lumina din hol apuc să o văd mai bine. Are părul şaten, strâns într-o coadă la spate, şi ochii albastru-verzui. Poartă haine închise la culoare şi cizme. Pe umăr, geanta de recenzor. Ne aşezăm la masă. O întreb dacă vrea o cafea, un suc, apă. Zice că nu-i trebuie nimic. Îşi pune geanta jos, între picioare, se apleacă, o desface, îşi scoate documentele şi le aşază pe masă. Nu se prezintă şi nu are legitimaţia agăţată de gât. Are un chip frumos, dar se vede că este foarte obosită. Degetele ei sunt de om muncit, noduroase, scurte, deloc fine, deşi cu unghii lungi. Îmi aprind o ţigară şi o privesc uşor amuzat, pentru că pare uşor intimidată. O întreb care este, de fapt, problema cu codul numeric personal. Îmi zice că nu este prea clar nici pentru ea, că nu li s-au dat instrucţiuni precise. Dacă vreau să-i dau CNP-ul bine, dacă nu, nu – oricum foarte puţini i l-au dat. Îi spun că o să i-l dau, că n-am nimic de ascuns.
Completăm formularele. Pentru un recensământ care a costat milioane de euro, întrebările sunt puţine şi cam aiurea. Puteau profita să strângă informaţii mai multe şi mai precise despre populaţie. Există cinci formulare în cazul familiei mele: unul pent
