Conform unei vorbe de spirit, cu destul adevar, ghinionul lui Eminescu este acela de a se fi nascut si trait in tara lui Caragiale. Valoarea butadei consta si in faptul ca i se recunoaste astfel lui Conform unei vorbe de spirit, cu destul adevar, ghinionul lui Eminescu este acela de a se fi nascut si trait in tara lui Caragiale. Valoarea butadei consta si in faptul ca i se recunoaste astfel lui Caragiale, operei lui, legatura stransa, aproape ombilicala, cu spatiul si mentalul romanesc. O parte dintre detractorii sai (de la N. Davidescu la Marian Popa) s-au straduit din rasputeri sa-l "expulzeze" din acest spatiu, scriind despre el ca despre un element alogen, batjocoritor al tarisoarei si al valorilor ei - de care el ar ramane strain. Realitatea cotidiana da raspunsul cel mai adecvat acestor ineptii. Pe strada si la tribuna Parlamentului, intr-un birt de gara sau in salonul chic al unui miliardar "de carton", ne aflam in plin Caragiale: situatii, personaje, replici si dialoguri, scene intregi par decupate cu foarfeca din opera lui. La atata vreme de la scrierea pieselor si Momentelor sale, caragialismul iriga pe dedesubt corpul social si reactiile temperamentale, regasindu-se in insasi fibra intima a romanismului. Cat de al nostru e Caragiale si cat de ai lui suntem noi se vede si dintr-un volum savuros de publicistica politica, intitulat chiar Politica si... delicatese (editie si prefata de Viola Vancea, Editura Fundatiei Culturale Romane, 2003). Sunt reunite aici cronici "fantastice" si "sentimentale", articole de fond cu spinoasa problematica sau mici "mofturi", comentarii sarcastice si pamflete in toata regula. De asemenea, mai multe cuvantari electorale, in care scriitorul, ispitit de sirenele ideologiei, face risipa de elocinta si umor pentru a sustine un partid nou infiintat (Partidul Conservator-Democrat, desprins din cel Conservator) si pe liderul acestuia