Scriam într-un comentariu din Jurnalul Naţional la începutul acestui an că, în discursul de inaugurare a celui de al doilea mandat, preşedintele Barack Obama a proclamat, în fapt, încheierea unei epoci de peste 30 de ani din politica externă americană – 1980-2012, reaganismul şi neoreaganismul, adică neoconservatorismul – vremea istorică a unei Americi expansioniste, intervenţioniste şi imperiale şi că, extrem de eliptic, a anunţat o modificare majoră, strategică, în demersul internaţional al SUA, anume întoarcerea acestei ţări la dialog, negocieri şi cooperare. Spuneam, de asemenea că acest mesaj va deveni, foarte curând,  valabil şi în cazul relaţiilor româno-americane.

Ceea ce se şi întâmplă astăzi, după mai puţin de patru luni de la acel comentariu şi după un “dezgheţ” uluitor survenit, în această primăvară, în raporturile bilaterale. N-am apucat bine să public o analiză mai extinsă a situaţiei “în teren” a defensivei antirachetă americane din Europa de Est, inclusiv din România ( “Deveselu, cu scutul sau pe scut?” la 4-7 martie) şi să estimez, după alte câteva zile, la 26 martie, că viitorul proiectului respectiv este mai mult decât nesigur, şi iată că semnalele în acest sens se înmulţesc cu repeziciune.

Zilele trecute, cunoscutul expert geopolitic american George Friedman, din senin, ne-a readus la realitate cu un duş cu apă rece ca gheaţa, în câteva clipe ne-a pus faţă în faţă cu un inventar aproape complet de minusuri mai vechi şi mai noi din sistemele noastre de alianţe şi politicile interne, externe, economice, financiare etc şi a dărâmat sau recalibrat mituri şi tabuuri, de la art. 5 din pactul NATO şi himera protecţiei militare americane sau a UE, la cealalte iluzii, a scutului de la Deveselu şi a rachetelor nucleare ruseşti, iraniene şi nord-coreene aţintite împotriva României, şi până la  absenţa armatei naţionale şi a unei strategii mil