Principala diferenţă faţă de orientarea behaviouristă precedentă a fost noua strategie de cercetare socială: în locul comportamentului uman, atenţia ştiinţifică s-a mutat asupra instituţiilor, mai durabile şi mai uşor accesibile observaţiei.

Instituţiile definesc ordinea socială. Influenţa instituţiilor este o forţă stabilizatoare şi ubicuă, care ţine împreună familii, grupuri, organizaţii, comunităţi şi societăţi. Instituţiile constrâng comportamentul antisocial şi, în acest fel, aparent paradoxal, sunt condiţia de existenţă a libertăţii. În termenii lui Vincent Ostrom, instituţiile sunt termenii contractului faustian dintre indivizi, care face posibilă viaţa în comun.

Conţinutul lor răspunde la două întrebări-cheie. Mai întâi, ce ar alege un grup de indivizi liberi aflaţi în situaţia ipotetică de a se organiza într-o societate? Ar cădea ei cu toţii de acord asupra unui scop colectiv (de obicei cât mai grandios şi procustian) sau s-ar limita la a-şi propune să creeze condiţiile în care fiecare individ să-şi poată urma propriul plan de viaţă? Aceste condiţii ar consta în combinaţia dintre drepturile individuale şi infrastructura colectivă pentru respectarea acestora, precum regimul proprietăţii şi contractării, sisteme de arbitraj şi justiţie, apărare, dar şi autostrăzi, monedă etc.

Însă, nu ne aflăm în situaţia ipotetică iniţială, ci în siajul unei lungi istorii de experimente colectiviste. Fie şi numai din acest motiv, alegerea mai puţin grandioasă pare atractivă şi mai uşor de agreat. Aici se ridică a doua întrebare: care sunt instituţiile sub care spaţiile libertăţilor individuale sunt maxime? Spaţiile libertăţilor individuale (paletele de opţiuni individuale sau gradele de libertate) pot fi mai mult sau mai puţin largi. Deseori, aceste spaţii sunt restrânse din cauza costurilor tranzacţionale ridicate ale interacţiunilor (de exemplu, posibili