Iată, ai avut la Club A o lansare fulminantă, cu cei mai buni spectatori posibili, Baniciu, Marchiş, Stănculescu, Mircea Florian, Batzu, Adi Manolovici, Raul Cârstea ş.a.
Acuma da!, îţi scriu! Că-mi era dor de tine, prietenul care pe 17 decembrie 1989 mi-a spus ce era la Timişoara, scoţând pe fereastră receptorul telefonului, să aud lătratul mitralierelor. Apoi primeam tot felul de telefoane prin misiţi despre starea de la Timişoara, până ce ultima veste a sunat aşa: „Ilie Stepan cântă pe tancuri pentru Armată. Armata e cu noi".
Acolo, la voi, mai aveam - după ce recitasem la TIM Rock un poem... rock - pe dragul de Ionel Marchiş. Ce să spun puştimii care mă citeşte despre tine? Că eşti o conştiinţă. Artistică. Creştină. Românească. Ai luat premiu la Primăvara Baladelor cu o piesă politică referitoare la situaţia din Chile: „11 septembrie". Era o manipulare, acuma ştim. Dar era un cântec de atitudine. Şi de conştiinţă. Să nu te ruşinezi, pe atunci eu făcem demersuri să plec în Chile şi scriam poeme maiakovskiene despre Salvator Allende. De unde dracu' să ştiu că era un comunist moscovit... Ţepele istoriei.
Ce faci acum mă uimeşte. Opera ta muzicală ca text, mesaj, muzică, ataşamente video, cromatică, lumină, tot, are o profunzime superbă. Se vede apropierea adâncă de folclor, biserică. Şi de ţăranul sănătos, nu manelist. Asta-i lumea ta. Te duceai cu studioul în sate de lume uitate, ascultai, vedeai, urmăreai, înregistrai, compuneai, suprapuneai. A ieşit finalmente un produs - ce cuvânt capitalist oribil pentru artă... - memorabil identificabil. Emblematic.
Nu te mai adresezi de mult urechilor, ci şi ochilor, epidermei pe care o răzvrăteşti cu o frază. Dar mai ales, minţii. Cine n-are creier să nu te cumpere! Mă refer la tipii gen Mangafane... La tine lumea nu dă din cur, şolduri şi alte fiţe de şatră. Şade. Ascultă. Meditează. Tu te adresez
