Mie-mi plac mai mult sfârşiturile decât începuturile. Cine zice că începuturile sunt pline de “speranţă” şi de “lumină” şi în general de toate trăirile aflate în spectrul ăla pozitiv, deci cine zice asta, ăla este ca măgarul din poveste. Mă enervează începuturile. Începuturile nu mă umplu de speranţă, mă umplu de angoasă şi de spume.

Începuturile mă irită. E ca atunci când te apuci să faci o sută de abdomene la plan înclinat. Nu-ţi vine să începi, te chinuieşti până ajungi la douăzeci, pe urmă-ţi zici în minte că unde-ai făcut douăzeci mai intră douăzeci, când ajungi la şaizeci, te panichezi că ia uite câte ai făcut, deci poţi să te laşi pe tânjală, dar nu, pe urmă ajungi la nouăzeci şi abia atunci te umpli de speranţă, “hai, hai, nouăzeci şi cinci, nouăzeci şi şase, mai sari peste nouăzeci şi şapte, ajungi direct la nouăzeci şi nouă, suta, cine nu e gata, îl iau cu lopata şi aruncă ciocolata la gunoi că e câh”. Aşa şi cu începuturile.

De unde atâta exuberaţă pe oamenii ăştia? Nu văd că vine sfârşitul lumii? Nu află şi ei că Israelul a băgat forţele terestre la înaintare? Nu văd şi ei că stratul de ozon stă să dispară? Nu-şi dau şi ei seama că prea multe motive de bucurie nu au? De ce se bucură aşa de turbat oamenii? Nu realizează şi ei cât sunt de câini unii cu alţii? Cât sunt de stupid intransigenţi şi neiertători? Care-i treaba cu petardele şi de ce tre’ să-mi vii cu biciul să-l baţi de asfalt între blocuri? Şi de ce tre’ să mă bucur când văd un... ăăăăăăă... un nene cu un miel în braţe? Şi de ce tre’ să-l ating pe Vasilică? Şi de ce tre’ să mă îmbrac frumos? Şi de ce tre’ să strălucesc? Şi de ce tre’ să privesc spre noul an cu bucurie? Şi de ce tre’ să mă bucur numai la noul an? La vechiul an de ce nu tre’ să mă mai bucur? Ce, el, când a venit, n-am sărit în sus de veselie?

Ce, la anul ăsta care a trecut, parcă nu m-am