Ca si la fotbal, tot romanul se pricepe la economie. Mai la inceput, in sufletul oricarui roman crestea o inima de poet. O data cu tranzitia de LA... catre CEVA... romanului i-a crescut in piept o inima de investitor. Si e atat de mare, incat doar impozitele o pun in umbra.
Pe cat de grea a fost viata in socialism, pe atat de mult s-a ascutit mintea romanului pentru afaceri.
Cu cat erau mai ample prelegerile despre economia centralizata, cu cat se proslavea mai cu foc egalitatea muncitorilor cu intelectualii si taranii, parca mai cu spor se iutea dorinta romanului de a fi mai intreprinzator cu o zi fata de ceilalti, mai destoinic decat vecinul de la parter ori varul de la Braila.
Cum, evident, vecinul Pandele si varul Grigore erau romani, la randul lor nutreau dorinta nedisimulata de a fi mai presus, macar cu un deget, decat alti romanasi, considerati ceva mai inapoiati.
Sistemul a functionat si a dat roade. Roman cu roman, om fata de alt om, fiecare a vrut sa-l intreaca pe celalalt si sa se aseze intr-o postura mai avantajoasa fata de gravele nevoi de zi cu zi pe langa care facea slalom.
De ce sa nu recunoastem ca lipsa alimentelor de baza din galantare, din ultimii ani, cumparaturile pe cartela si statul la cozi nopti-zile intregi l-au umilit pe roman, l-au invatat, mai mult ca orice, cu greul, dar l-au si invrajbit. C-asa-i romanul! Nu renunta, orice-ar fi!
Tristetea apare atunci cand constatam ca acest spirit de a scoate capul din mocirla a functionat doar la nivel de indivizi, nu si macro ori microeconomic. Dincolo de framantarile marunte, dar productive din subteranul societatii, pe fata se construiau combinate cu carul, fabrici cu toptanul, intreprinderi sa tot fie. Avea-n-avea romanul nevoie de metale, oteluri, substante chimice...
nu conta… se ridicau in nestire citadele de sfaramat
