Scurt istoric După '90, a început în România o ploaie de fani. E drept că existau şi înainte, însă umblau deghizaţi. La Costineşti, dacă purtai un tricou negru pe stradă erai oprit de Miliţie şi luat la întrebări. Grupurile, privite cu suspiciune, constituiau o ameninţare. Întrunirile fără un scop precis erau interzise. Aşadar, frica permanentă, cenzura îi obligau pe fani să stea în banca lor, să nu se declare. În schimb, se promovau pseudofanii sistemului. Aceştia aveau tot dreptul să se exprime, să manifeste cu zîmbetul pe buze, să-şi cînte credinţa într-un idol impus, să nască din trupurile lor unite flori, porumbei albi, nume. Libertatea nouă şi neaşteptată a trezit dorinţa refulată de exaltare. Fanii deghizaţi şi-au aruncat măştile, pseudofanii şi-au ars pancardele şi carnetele roşii, căutîndu-şi şi, mai mult ca niciodată, un crez. Apartenenţa la un grup, la o ideologie a devenit necesară pentru a-ţi da încredere şi forţă, pentru a-ţi demonstra că eşti, în sfîrşit, viu. Nevoia de a face ceva, de a-ţi găsi o busolă prin încolonarea în Marele Marş al lui Kundera a determinat mişcări, curente, conflicte. Un domeniu vizat cu predilecţie de tineri: muzica. În primii ani după revoluţie, se formaseră două mari tabere: rockerii şi depecherii. Se urau reciproc. Rockerii aveau, în fine, voie să-şi lase plete, să-şi găurească urechile, să-şi sfîşie blugii. Îi sfidau pe depecheri cu pantalonii lor evazaţi şi cu dansul lor haotic. Primele concerte le aduceau rockerilor trăiri extreme, reprezentau spaţiul ideal unde "să dea din cap" şi să se desfăşoare, să-şi strige "nebunia", să încingă pogo-uri, manifestări specifice, demente. Era o mîndrie să ieşi de la un concert cu genunchii însîngeraţi. Rockerii "începători" erau iniţiaţi de către cei "bătrîni" care ascultaseră ani de zile, în surdină şi în intimitate, "Deep Purple" şi "Led Zeppelin" la pick-up. Apoi, mai existau