Trimis-a voda Calimah pe doamna-sa Caliopa si pe coconi de Ovidenie, la Manastirea Hilita, unde este o icoana a Maicii Precista facatoare de minuni, pentru inchinaciune si evlavie. Iar acolo, chiar in trupul manastirii, palit-a pe Caliopa doamna indracire mare, cu spume la gura, de nu putea slomni o vorba, cit s-au spariet toti caci erau acolo cu dinsa si sa mira ce sa-i faca. Iar voda Calimah nu s-au gindit la pacatele cele multe ce facuse si sa cada la pocaianie, ci au zis ca au farmacat-o si au diochet-o pre doamna neste calugarite, precum si Olimbiada, ce era matusa doamnei Caliopii, sora cu masa. Si le-au pus la mare cazne pe calugaritele acelea si le-au spinzurat in ses la Frumoasa. Iar pe matusa-sa Olimbiada, muiere blinda ca oaia si evlavioasa, au trimas-o la Buciumeni, la manastire, si o au zidit intr-o chilie, lasindu-i numa o ferestruica, de-i da pe acolo o leaca de pita si apa. Iar din acea chinovie Olimbiada scris-a catre duhovnic, parintele Neonil, dupa cum urmeaza: Preacucernice parinte Neonile, Sed inchisa fara de vina in temnita, dara osinda ce mi-a dat voda m-a inteleptit si m-a infrinat intru multe. Iar acuma mai inchisa sint fata de fata cu moartea. M-as amagi sa spun ca nu ma tem de infricosata moarte, de navalirea si naprasna ei, caci frica de moarte e adinc sapata in inima omului. Asa ca, vazind slabiciunea batrinetilor, boala si starea in care ma aflu, ma infricosez de sfirsit. Ci eu, aflata in grija intristaciunii si in frica, temindu-ma de ceasul mortii, cu multa jale a inimii scriu aceste putine rinduri. Caci asa simt nevoia acuma, cind ma aflu in temnita. Dara in temnita mai grea se afla sufletul meu, pentru care ma rog la Dumnezeu, cum spune la Psalmul 141. "Scoate din temnita sufletul meu ca sa marturiseasca numele Tau." Datu-mi-am sama ca oamenii putinel gindesc la moarte, insa trebuie sa ne nevoim ca totdeauna sa fim gata de moarte, ca