Mihaela Ursa, Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă,

Bucureşti, Cartea Românească, 2012, 212 pag.

Pentru Mihaela Ursa, critic literar cu apetenţe teoretizante, Eroticonul a reprezentat, se pare, o adevărată provocare. Metodologică şi existenţială, deopotrivă: cum să scrie o carte care să placă, în egală măsură, „demonului teoretico-ştiinţific“ şi „sufletului de femeie vie“.

Altfel spus, cum să-şi prezerve neînduraţii ochi de gheaţă la flacăra literaturii de şi despre dragoste, cum să păstreze detaşarea privirii raţionaliste într-o „imersiune hedonistă”, specifică lecturii de plăcere. Să înoţi în corset şi crinolină, cum ar veni... Întrebarea este dacă se poate. Da, se poate, dacă eşti sirenă.

În buna tradiţie a tratatelor (deşi tratatul din paratext ar putea să ascundă şi o undă de ironie), Mihaela Ursa nu se scufundă în marea „bibliotecii interioare” a literaturii amoroase decât protejată de solzii conceptelor critice. Mai întâi, obiectul de investigat, ficţiunea amoroasă, definită ca un „proiect ficţional” de lume posibilă şi înglobând diverse genuri literare (proză, piese dramatice, poeme didactice). De altfel, cercetătoarea utilizează, în înţelegerea iubirii, a femeii şi a bărbatului – ca protagonişti ai istoriilor erotice, conceptul de fic- ţiune utilă (în sensul din Filozofia lui „ca şi cum”, a lui Vaihinger: nedemonstrabilă, precum ipoteza, imposibil de validat teoretic, ficţiunea este „un instrument util pentru a ne găsi drumul mai uşor în această lume”). Deşi grădina proiecţiilor amoroase se bifurcă la infinit (de aici, şi presupoziţia relativismului gnoseologic, renunţarea la enunţarea unor valori de adevăr într-un teritoriu care îţi evocă Groapa Marianelor), Mihaela Ursa găseşte două direcţii de apropriere şi de ordonare teoretică: eroticonul, forjat conceptual prin analogie cu emoticonul (o „ficţiune sumativă”