Ceea ce se întâmplă în acest început de an în lumea arabă ne aminteşte în mod izbitor de cum începuseră să cadă în serie regimurile comuniste în Europa de răsărit cu 21 de ani în urmă. În ambele cazuri, marea schimbare, marele eveniment istoric ţine în primul rând de deplasarea centrului de greutate al fricii, dinspre oprimaţi spre cei care oprimează.

Alchimia socială a fricii este un fenomen complex, greu de evaluat în toate dimensiunile şi componentele sale. Dictaturile şi regimurile autoritare rezistă de fapt atâta vreme cât funcţionează maşina de produs frică. Regimurile naziste, comuniste, integriste, regaliste-absolutiste sau pur şi simplu militare au creat de fapt adevărate industrii ale fricii. Stalin a reuşit, la vremea sa, performanţa de a trimite în lagăre cam un cetăţean sovietic din cinci, pur şi simplu pentru a întreţine teroarea. În Cambodgia, Pol Pot a decis la un moment dat să suprime viaţa urbană şi să mute toată populaţia la ţară. Regimul militar din Argentina a terorizat populaţia provocând... dispariţii neexplicate ale opozanţilor (în jur de 20.000 de oameni au dispărut în acei ani când generalul Pinochet s-a aflat la putere). În Maroc, mii de oameni au zăcut în puşcării îngrozitoare întrucât îndrăzniseră să spună ceva de rău de regele Hassan al II-lea.

În Irak, nimeni nu a mişcat în front în faţa lui Saddam Hussein până când nu au venit americanii. Regimurile totalitare, indiferent de forma lor sau de ideologia din care se hrănesc, întreţin frica în mod continuu, inventează la nesfârşit noi instrumente de propagare a fricii. Un om supus, un om sigur este un cetăţean căruia îi este frică tot timpul şi mai ales un om care face parte şi el din mecansimul de producere a fricii. Nu întâmplător unele regimuri au încercat să creeze popoare de delatori, cum a fost regimul comunist din fosta Republică Democrată Germană, care s-a ilustrat î