Marin Sorescu încheia o poezie cam aşa: „astfel, atenţi la tot şi la toate, am învăţat mereu să fim veşnici”. Sursa: Zoltan Lorencz
Veşnicia pe care o văd în jurul meu e resemnare. Avem toate şansele să murim cu această veşnicie în braţe. Studiu de caz: criza. E pomenită în discursul public şi în discuţiile particulare la fel de mult cum se vorbea despre teroriştii lui Iliescu care trăgeau din orice poziţie. E pretextul ideal al patronilor care au îndărătul la ce să-şi ascundă incompetenţa. E melodia de jale de care are nevoie masa de români plângăcioşi care îşi suduie, cu obidă, soarta.
EVZ publică o serie de articole despre „români în criză”. Peisajul e terifiant. Proiecte încremenite, unele moarte de-a binelea, oraşe în pericol de şomaj generalizat. Paradoxal, sunt în avantaj, acum, cei care au trecut deja prin disperare. Cei din Călan, de exemplu, experimentează traiul într-un oraş-dormitor în care vin doar noaptea, pentru somn, iar dimineaţa pleacă la serviciu în oraşele din jur. Avantajul lor nu e că fac naveta; avantajul e că nu-i mai sperie nimic după ce, în anii care au urmat închiderii combinatului siderurgic, nu reuşeau să dea peste ceva bun în viitor.
Pentru cei din oraşul timişean Deta, alt exemplu, situaţia e şocantă. Până astă-toamnă ştiau că trăiesc în judeţul cu şomaj zero. Acum, droaia de fabrici din zonă dă afară oameni; şi dă afară, şi dă afară. Ce vreau să spun e că românii se obişnuiesc repede şi cu binele, şi cu greul. „Încă-i bine, noi să fim sănătoşi” sau „Când o fi mai rău, ca acum să fie!” sunt două vorbe care înseamnă resemnare, nicidecum forţă, luptă. Românii se predau necon diţionat. Contemplă cum scade leul şi cum le cresc ratele şi aşteaptă, hipnotizaţi, să li se întâmple.
Un personaj precum „Băsescu de la Brad” e ca un extraterestru. Electricianul de întreţinere de la o fabrică de com
