Începuse bine armata. Mă rog, aproape bine. Era o toamnă caldă şi îmi găsisem haine şi bocanci pe măsură, mă tunsesem zero, arătam ca o mingiucă rumenă. Prin a doua zi, cred, la apelul de dimineaţă, lentul Petroianu, zis Mutulică, om plin de umor şi de treabă în felul lui, inspectîndu-şi plutonul, mi-a aruncat: „Bine, băi, Ornea, am şi eu un evreu în pluton şi ăla e nebărbierit!“. Plin de umor, cum spuneam. Am înţeles. M-am bărbierit mai conştiincios, la sînge, să se poată omul mîndri cu evreul lui. Apoi m-am iniţiat, încet-încet, în tainele milităriei. Nu-mi ieşeau bine chiar toate, n-aveam ştofă. De exemplu, la prima tragere în poligon, am nimerit două gloanţe în ţinta-piept, chiar spre inimioară, dar unul, mai nesimţit, s-a dus peste biută, nu ştiu cum mi-a scăpat. „Ştii proverbul ăla românesc, băi, Ornea?“, m-a-ntrebat lent-colonelul Nenciu, şeful teriştilor. Ştiam eu multe, dar la care se gîndea el, nu mă prindeam. Aşa că am tăcut. „Hai, hai, chiar dacă eşti evreu. Brînză bună-n burduf de cîine...“. Asta m-a dat gata. Eram crud. Şi, probabil, lipsit de umor. Am plîns. Am luat-o-n tragic, deşi, evident, omul îmi voia binele. Eram nu doar crud, dar şi tîmpit. Am făcut o reclamaţie scrisă lent-colonelului cu politicul. De-atunci, mi-a mers din ce în ce mai bine. După vreo săptămînă, în timpul unei captivante lecţii de tactică, un furier m-a scos din sală: eram chemat la CI-st; evident, furierul a anunţat asta în gura mare, să se mîndrească toţi colegii cu mine. Lent-colonelul Podosu (aşa-l chema pe-ăsta de la contrainformaţii, ani de zile nu mi-a ieşit din minte – oare divulg secrete de stat? oricum, nu cred că mai trăieşte şi nici nu cred că foştii mei ofiţeri citesc Observatorul cultural) m-a luat cu binişorul, părinteşte. Voia să ştie dacă am probleme, dacă totul e-n regulă – cum altfel? – şi mă invita ca, pe viitor, dacă am probleme (ăsta era un cuvînt