Cea mai mare problemă a NATO în acest moment, după cum a arătat războiul din Libia, este absenţa armelor inteligente, a capacităţilor de realimentare, a dronelor şi o masivă dependenţa de Statele Unite pentru toate acestea, spune Jamie Shea, adjunctul asistentului secretarului general al NATO pentru ameninţări emergente de securitate, într-un interviu pentru FP România.

Operaţiunea din Libia a expus printre altele golurile NATO în materie de active militare vitale desfăşurării operaţiunilor expediţionare. În trecut, NATO a propus numeroase iniţiative -Defense Capabilities Commitment (DCI), Prague Capabilities Commitmment (PCC)- gândite special pentru a pune capăt acestor lipsuri. De ce au eşuat acestea?

Înainte să începem trebuie să precizăm din capul locului că operaţiunea NATO din Libia a fost un succes. Alianţa a reuşit să-şi îndeplinească obiectivele fixate, să minimizeze pierderile accidentale în rândul civililor. A fost probabil una dintre cele mai curate campanii militare din istoria recentă. Alianţa nu a colapsat. Trebuie să ne amintim toate aceste aspecte pentru a nu crea impresia că NATO nu a funcţionat. Tot ce am avut nevoie a fost oferit. Pe de altă parte, problema semnalată este reală. Cu siguranţă că trebuie să învăţăm din lecţiile acestei campanii. În raport cu iniţiativele menţionate trebuie să fim conştienţi că astăzi avem aliaţi cu armate profesioniste, capabile să mobilizeze mult mai uşor forţe de reacţie rapidă. Din această perspectivă, care ţine de restructurarea şi profesionalizare armatelor naţionale putem să observăm un progres real. Problema constă în duplicarea pieţelor europene de apărare. Cea mai mare parte a sistemului european de apărare rămane finanţată şi organizată naţional. Un lucru în regulă într-un timp în care bugetele apărării erau largi şi generoase. Dar acum, această paradigmă nu mai este adecvată. 90% dintre fo