“Gata, ai incheiat serialul atat de repede?” imi scrie un amic. Are dreptate, n-ar trebui sa ma grabesc. Imi fac mea culpa, nu doar Iliescu a fost succesorul lui Nicolae Ceausescu, ci si Petre Roman. Era in decembrie 1989, imediat dupa prabusirea regimului comunist la Bucuresti, cand m-a sunat ziaristul David Binder de la “New York Times”. Avea nevoie de informatii despre noul premier roman, asemeni lui Ion Iliescu, presupusa “emanatie” a revolutiei. A “revolutiei spontan organizate”. A “placintei” care a “a fost gatita pentru noi, nu ca s-o manance altii”. A “democratiei originale” (Iliescu dixit), “fara isme si fara partide” (Brucan dixit). I-am povestit ce stiam, si nu erau putine lucruri, despre familia Valter si Hortensia Roman, despre trecutul cominternist si despre pozitiile in aparatul totalitar din Romania. A aparut un articol cu titlul “An Aristocrat Among the Revolutionaries”.

http://www.nytimes.com/1989/12/27/world/upheaval-in-the-east-leadership-an-aristocrat-among-the-revolutionaries.html

Premierul “emanat”, simbol a ceea ce putem numi sentimentul de absolut entitlement al birocratiei comuniste, de indrituire quasi-ereditara de a beneficia de putere, a fost furibund. Mai ales ca se afla in plin exercitiu de negare a originilor sale. Ca si parintele sau, se jura ca este un mare patriot, urmas al lui Horia, Closca si Crisan, pandurilor lui Tudor, al lui Balcescu, al lui Nicolae Titulescu si, mai nou, chiar un anticomunist “pur si dur” (atitutdine pastrata totusi pentru consum intern). Se pretindea, omul cu puloverul rosu, exponentul protestului eroic al strazii impotriva ineptei, criminalei dictaturi bicefale, pe cale sa devina tricefala. Atent la conexiunile vestice, se jura ca este un om al stangii democratice (muzica pentru urechile lui Francois Mitterrand, ale lui Gerhard Schroeder si ale lui Felipe Gonzales). Inota in apele Internation