Se zice că, într-o dimineaţă, tovarăşa Aliona, femeie de serviciu la Marele Stat Major al armatelor sovietice, s-a împiedicat în timp ce dădea cu mopul prin sala calculatoarelor şi a deranjat ceva pe-acolo. S-au aprins nişte beculeţe roşii, s-a pornit o alarmă, au venit nişte generali şi-au oprit-o, gata. A doua zi, şedinţă de partid pentru sancţionarea tovarăşei Aliona: neglijenţă în muncă. Da, a greşit, au zis tovarăşii, ar trebui sancţionată; dar e aici de cînd eram noi tineri, ne făcea şi plăcinte, n-a greşit niciodată pînă acum, e mamă de familie exemplară – iar Madagascarul, ia mai dă-l dracului de Madagascar! Mare ghinion şi cu monumentul ăsta al Holocaustului! N-ai unde să-l pui şi pace. După cîţiva ani de tatonări, primăria a decis, în sfîrşit, o locaţie. S-a nimerit să fie un parc, chiar în centru, pe lîngă sediul primăriei, probabil ca să fie mai uşor de supravegheat. Acum, sigur că nu poţi să le ceri celor de la primărie să ştie că nu e voie să distrugi parcurile, mai ales într-un oraş atît de în suferinţă după o gură de aer ca Bucureştiul. Nu ştiau, aşa că s-au pus pe treabă. Fără autorizaţie, se pare. Au distrus întîi gardul viu împrejmuitor. Urmau defrişările. A urlat presa – şi pe bună dreptate. S-a explicat în cîţi ani se refac pomii, a fost demontată, tehnic, cu argumente ştiinţifice, ideea primăriei de a-i transplanta în parcul, mult mai mare, de vizavi. Organizaţiile preocupate de oraş şi cele verzi, de varii nuanţe, au explodat: „Ce face primăria e în dezacord flagrant cu legile şi cu principiile vieţii sănătoase“. A urmat o dezbatere organizată de zisele organizaţii, la care nu ştiu dacă reprezentanţii primăriei au participat. Nici ce s-a hotărît nu ştiu. Dar, oricum, gardul viu (tuia, cred) s-a dus deja. Şi-acum? Unde să-l pună? Într-un parc, exclus. Nici la marginea oraşului nu prea dă bine, ne rîde lumea: la Paris, Memorialul deportăr