Mă enervează foarte tare când colegii mei de breaslă scriu titluri cu trimiteri la fotbal despre regizorul Corneliu Porumboiu. Ştiu că în România, fotbalul e mai important decât orice altceva, ştiu şi că tatăl lui Corneliu e un domn important şi în fotbal, şi în business, şi în business-ul cu fotbal. Dar fiul şi-a câştigat de foarte multă vreme statut independent, plus că nu are treabă cu fotbalul, ca să nu mai spun că oriunde în altă parte în lumea asta Corneliu e mai cunoscut decât tatăl lui.

Dar nimeni nu e profet în ţara lui.

Luni, la Gala Unicef, Corneliu Porumboiu era unul dintre invitaţii speciali care răspundeau la telefon pentru cei care voiau să facă donaţii. Organizatorii îl aşezaseră pe ultimul rând al meselor cu telefoane, într-un colţ, sub una din scările din holul televiziunii. Împărţea telefonul cu o doamnă brunetă şi, cum în tronsonul în care el a răspuns la telefoane, nu au fost solicitări extrem de multe, Corneliu aştepta panoramând cu privirea întreaga adunare. Preţ de o oră cât am împărţit aceeaşi sală şi acelaşi rând de telefoane, nimeni nu i-a adresat nici un cuvânt. Era poate cel mai premiat om al momentului, dar camerele de luat vederi, microfoanele prezentatorilor, sau amabilităţile celor din jur, nu şi-au găsit drumul înspre el. "Ar trebui să-l felicite toată lumea", mi-a spus Silviu Petcu de la Divertis cu care împărţeam un telefon, în partea opusă a sălii. Habar nu am de ce nu aveau curaj să se apropie de el. Erau însă felicitaţi şi li se strângeau mâinile cu curtoazie, politicienii aflaţi perpetuu în campanie electorală.

Joi, la Cluj, filmul "Poliţist, Adjectiv", care tocmai ce i-a mai adus un premiu la Cannes lui Corneliu Porumboiu, era atracţia zilei. Intra în competiţie, urma să fie vizionat într-o sală cu mai puţin de 1.000 de locuri, iar un bilet la proiecţia filmului lui era mai greu de obţinu