Gelu Negrea, Caragiale. Marele paradox,

Bucureşti, Cartea Românească, 2012, 284 pag.

Gelu Negrea este cunoscut deja ca un exeget înfocat al lui Caragiale, prin volumele Anti-Caragiale şi Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z). Noul eseu monografic, Caragiale. Marele paradox, demonstrează, o dată în plus, la longue durée a marilor pasiuni. O pasiune intelectuală, fireşte, care presupune efortul unei cunoaşteri cu ochii larg deschişi, la nevoie, chiar cu lupa detectivistică a lui Sherlock Holmes.

Cercetătorul se dovedeşte cumva afin cu spiritul lui Caragiale, de care se apropie cu dezinvoltură, cu familiaritate discursivă (de multe ori, numindu-l „nenea Iancu”), fără complexul sfintelor moaşte, frecvent în abordarea critică a „marilor clasici”. Demonul polemic şi demistificator se manifestă însă, îndeosebi, în dialogul cu ceilalţi interpreţi ai autorului Scrisorii pierdute, care nu scapă de înţepătura floretei ironice, uneori de-a dreptul maliţioase: „aplecarea psihanalizabilă spre evidenţierea cu orice preţ a morbidului, a diformului, tendinţa funciară de a scurma cu voluptate în pubela supraîncărcată cu mizerie (reală sau imaginară) a istoriei şi a prezentului comun, de a vedea mai mult partea rea şi murdară a vieţii şi de a o judeca tendenţios şi hipercritic cu măsuri, rigori şi exigenţe disproporţ ionate”. Receptarea operei lui Caragiale intră, astfel, în aria unei problematici obsedante a culturii noastre, mai precis, pe orbita discursului identitar. De aceea, „restituirea adevăratului spirit al literaturii lui Caragiale (…) reprezintă mai mult decât o miză literară esenţială pentru configurarea adecvată a morfologiei şi sintaxei culturii române; poate fi o şansă de reconstrucţie morală şi de revizuire identitară”. Dincolo de multiplele sale paradoxuri, „Marele paradox” nu este „al literaturii lui Cara